Subiectul a declanşat reacţiile cunoscute în legătură cu situaţile la pensionari. Regimul contribuţiilor a declanşat, însă, şi alte critici de neconstituţionalitate asupra prevederilor Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.
● Contribuţie sau impozit fiscal?
Potrivit art. 257 alin.2 litera b), contribuţia lunară a persoanei asigurate se stabileşte sub forma unei cote de 6,5%, care se aplică asupraveniturilor impozabile realizate de persoane care desfăşoară activităţi independente care se supun impozitului pe venit; dacă acest venit este singurul asupra căruia se calculează contribuţia, aceasta nu poate fi mai mică decât cea calculată la un salariu de bază minim brut pe ţară, lunar.
În legătură cu aceste dispoziţii ale legii a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate cu ocazia soluţionării unei cauze în contencios administrativ şi fiscal la Curtea de Apel Cluj. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia a susţinut, în esenţă, că prevederile de lege criticate sunt neconstituţionale, întrucât „conferă contribuţiilor la fondul de sănătate un caracter de impozit fiscal, şi nu de contribuţie.” În motivarea prezentată instanţei, autorul a arătat că legea nu prevede un prag maxim al acestor contribuţii, deşi, în sistemul asigurărilor sociale, contribuţia la aceste asigurări trebuie limitată la un prag maxim, cu respectarea efectivă a principiului contributivităţii.
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate a criticat aceste dispoziţii de lege prin raportare la prevederile art. 46 şi 48 din Codul fiscal referitoare la definirea veniturilor din activităţi independente şi regulile generale de stabilire a venitului net anual din activităţi independente, determinat pe baza contabilităţii în partidă simplă.
Examinând motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea a constatat că autorul acesteia critică inexistenţa unei dispoziţii de lege care să stabilească un maxim al contribuţiei la asigurările sociale de stat. Astfel, în opinia autorului excepţiei, această contribuţie devine un adevărat impozit.
Curtea a apreciat că această critică este lipsită de temei, în condiţiile în care nu există nicio reglementare constituţională care să prevadă necesitatea instituirii unei limite maximale a contribuţiei la asigurările sociale de stat.
Cât priveşte încălcarea dreptului de proprietate şi a libertăţii economice, invocată în susţinerea argumentării criticii de neconstituţionalitate, autorul – subliniază Curtea – nu arată decât că obligaţia de contribuţie afectează aceste drepturi. Or, prin Decizia nr.476/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 423 din 2007, Curtea a reţinut că „art. 45 din Constituţie […] garantează într-adevăr accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora, condiţionat însă de respectarea cadrului legal. Prin urmare, îndeplinirea obligaţiilor legale ce revin persoanelor care desfăşoară o activitate independentă nu poate fi privită ca o restrângere a liberei iniţiative.”
Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 126/2012, publicată în M.Of. nr. 293 din 4 mai a.c.
● “O obligaţie financiară care nu este impozit sau taxă este neconstituţională”
Cu prilejul soluţionării unei acţiuni în contencios administrativ având ca obiect anularea unui act normativ de impunere a obligaţiei de plată la FNUASS, pârâtul a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 208 alin. (3), art. 213 alin. (4) şi art. 215 din Legea privind reforma în domeniul sănătăţii.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că prevederile de lege criticate, care instituie obligaţia plăţii contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate, aduc atingere dispoziţiilor Constituţiei care consacră dreptul la viaţă şi integritate fizică şi psihică, precum şi celor care reglementează libertatea individuală şi dreptul la conştiinţă. În acest sens, arată că dispoziţiile Legii fundamentale nu constituie o obligaţie a cetăţeanului român în sensul asigurării, ci doar consacră dreptul la ocrotirea sănătăţii. De asemenea, arată că opinia sa personală şi credinţa religioasă îi interzic tratarea sănătăţii. În sfârşit, arată că obligaţia impusă de lege nu reprezintă un impozit sau o taxă, astfel că, potrivit dispoziţiilor art. 56 din Constituţie, orice altă obligaţie financiară în sarcina cetăţeanului este neconstituţională.
În forma actuală, textele de lege criticate au următoarea redactare:
– Art. 208 alin. (3):
„Asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii şi funcţionează ca un sistem unitar, iar obiectivele […] se realizează pe baza următoarelor principii:
a) alegerea liberă de către asiguraţi a casei de asigurări;
b) solidaritate şi subsidiaritate în constituirea şi utilizarea fondurilor;
c) alegerea liberă de către asiguraţi a furnizorilor de servicii medicale, de medicamente şi de dispozitive medicale, în condiţiile prezentei legi şi ale contractului-cadru;
d) descentralizarea şi autonomia în conducere şi administrare;
e) participarea obligatorie la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate pentru formarea Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate;
f) participarea persoanelor asigurate, a statului şi a angajatorilor la managementul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate;
g) acordarea unui pachet de servicii medicale de bază, în mod echitabil şi nediscriminatoriu, oricărui asigurat;
h) transparenţa activităţii sistemului de asigurări sociale de sănătate;
i) libera concurenţă între furnizorii care încheie contracte cu casele de asigurări de sănătate.”;
– Art. 213 alin. (4):
„Categoriile de persoane care nu sunt prevăzute la alin. (1) şi (2) au obligaţia să se asigure în condiţiile art. 211 şi să plătească contribuţia la asigurările sociale de sănătate în condiţiile prezentei legi.”;
– Art. 215:
„(1) Obligaţia virării contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate revine persoanelor juridice sau fizice care au calitatea de angajator, persoanelor juridice ori fizice asimilate angajatorului, precum şi persoanelor fizice, după caz.
(2) Persoanele juridice sau fizice care au calitatea de angajator, precum şi persoanele asimilate angajatorilor sunt obligate să depună declaraţia privind obligaţiile de plată a contribuţiilor sociale, impozitului pe venit şi evidenţa nominală a persoanelor asigurate, la termenele prevăzute în Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.
(3) Persoanele fizice care realizează venituri din activităţi independente, venituri din agricultură şi silvicultură, venituri din cedarea folosinţei bunurilor, din dividende şi dobânzi, din drepturi de proprietate intelectuală sau alte venituri care se supun impozitului pe venit sunt obligate să depună la casele de asigurări de sănătate cu care au încheiat contractul de asigurare declaraţii privind obligaţiile faţă de fond.”
Autorul excepţiei consideră că aceste texte de lege contravin următoarelor dispoziţii din Constituţie: art. 23 privind libertatea individuală, art.26 privind viaţa intimă, familială şi privată, art.29 referitor la libertatea conştiinţei, art. 34 care consacră dreptul la ocrotirea sănătăţii şi art. 56 referitor la contribuţiile financiare.
În examinarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea a făcut referire şi la jurisprudenţa sa anterioară, pentru motivaţii similare, şi a arătat că sistemul asigurărilor sociale de sănătate îşi poate realiza obiectivul principal datorită solidarităţii celor care contribuie, astfel că art. 208 alin. (1), alin. (3) lit. e) şi alin. (6) din Legea nr. 95/2006 reprezintă de fapt o expresie a prevederilor constituţionale care reglementează ocrotirea sănătăţii şi a celor care consacră obligaţia statului de a asigura protecţia socială a cetăţenilor.
În ceea ce priveşte conformitatea textelor de lege criticate cu dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Constituţie, Curtea a statuat că respectarea obligaţiilor ce revin cetăţenilor potrivit legislaţiei în vigoare nu poate fi privită ca o violare a libertăţii individuale şi a siguranţei persoanei.
În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia convingeri personale ar împiedica o persoană să se trateze în cazul îmbolnăvirii, Curtea, prin Decizia nr.1.362/2011 (M. Of. nr. 39/2012, a reţinut că „dispoziţiile de lege criticate nu stabilesc nicio obligaţie în sarcina individului de a adopta o anumită conduită cu privire la starea sănătăţii sale, care ar contraveni convingerilor sale religioase, ci instituie o îndatorire generală şi neutră de a contribui la fondul de asigurări sociale de sănătate în vederea îndeplinirii obligaţiei de rang constituţional a statului de a lua măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice, dar şi ca o manifestare a caracterului de stat social al României, a cărui expresie este, între altele, participarea tuturor cetăţenilor la asigurarea exerciţiului drepturilor şi a bunăstării tuturor celorlalţi cetăţeni”.
Cât priveşte critica de neconstituţionalitate raportată la art. 56 din Constituţie, se constată că autorul excepţiei porneşte de la premisa că singurele obligaţii financiare la care cetăţenii pot fi supuşi sunt impozitele şi taxele, orice alte contribuţii având caracter neconstituţional. Această motivare omite însă dispoziţiile art. 139 din Constituţie, din al cărui cuprins reiese posibilitatea statului de a institui obligaţia contribuţiei la constituirea unor fonduri, aşa cum sunt fondurile de asigurări sociale.
Excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă ca neîntemeiată, prin Decizia nr. 121/2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 294 din 4 mai a.c.
