După cum arătam într-un material anterior referitor la condiţiile – amendate recent – pentru accesarea Programului Kogălniceanu, IMM-urile interesate în obţinerea de finanţări trebuie „să semneze şi să transmită instituţiei de credit finanţatoare exemplarele contractului de garantare, ale contractului/contractelor de fideiusiune şi ale contractului de ipotecă mobiliară prevăzut la art. 9 alin. (2) din O.U.G. nr. 60/2011, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 218/2012.

De aceea, o scurtă prezentare a instituţiei fideiusiunii poatre aduce clarificări pentru cei interesaţi.

Contractul de fideiusiune

Potrivit Codului civil, fideiusiunea este contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută.
O definiţie mai pe înţelesul nepracticienilor găsim în O.U.G. nr. 46/2013 privind criza financiară şi insolvenţa unităţilor administrativ-teritoriale. În înţelesul acestui act normativ, fideiusiunea este o cauţiune, un contract prin care o persoană se angajează în faţa creditorului să execute obligaţia debitorului în cazul în care acesta nu ar executa-o el însuşi la termen. Fideiusiunea este un contract accesoriu, consensual, unilateral, cu titlu gratuit, cu respectarea dispoziţiilor Codului civil şi ale Codului de procedură civilă.
Fideiusiunea poate fi de trei feluri:
• fideiusiune convenţională, care se distinge prin aceea că debitorul şi creditorul sunt de acord că este necesară aducerea unui garant;
 fideiusiune legală, care se caracterizează prin aceea că obligaţia debitorului de a aduce un garant pentru garantarea obligaţiilor ce îi revin este instituită printr-o dispoziţie imperativă a legii;
 fideiusiune judiciară, a cărei particularitate este faptul că instanţa judecătorească dispune, într-o anumită cauză, cu soluţionarea căreia a fost învestită, aducerea unui fideiusor care să îşi asume obligaţia de a garanta plata de către debitor a ceea ce datorează creditorului său.
Fideiusiunea nu se prezumă, ea trebuie asumată în mod expres printr-un înscris, autentic sau sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute.
În ce priveşte consimţământul debitorului principal, după cum am văzut mai sus, acesta trebuie dovedit numai în situaţia în care acesta debitorul şi creditorul cad de acord că este necesară aducerea unui garant. În celelalte situaţii, fideiusiunea poate fi contractată fără ştiinţa şi chiar împotriva voinţei debitorului principal.

Cine beneficiază de instituţia fideiusiunii

Dacă situaţia cea mai generală o constituie substituirea fideiusorului în locul debitorului, Codul civil prevede şi şi situaţia în care fideiusiunea se poate constitui pentru a garanta obligaţia unui alt fideiusor.

Cine poate fi fideiusor

Debitorul care este obligat să constituie o fideiusiune trebuie să prezinte o persoană capabilă de a se obliga, care are şi menţine în România bunuri suficiente pentru a satisface creanţa şi care domiciliază în România. Dacă vreuna dintre aceste condiţii nu este îndeplinită, debitorul trebuie să prezinte un alt fideiusor.
Aceste reguli nu se aplică, însă, atunci când creditorul a cerut ca fideiusor o anumită persoană.

Ce obligaţii poate garanta fideiusorul

Potrivit art. 2.288 Cod civil, fideiusiunea nu poate exista decât pentru o obligaţie valabilă. Se pot însă garanta prin fideiusiune obligaţii naturale, precum şi cele de care debitorul principal se poate libera invocând incapacitatea sa, dacă fideiusorul cunoştea aceste împrejurări.
De asemenea, fideiusiunea poate fi constituită pentru o datorie viitoare sau condiţională.

CCSursa foto: Lege5 Online

Limitele fideiusiunii

Fideiusiunea nu poate fi extinsă peste limitele în care a fost contractată. Chiar dacă depăşeşte ceea ce este datorat de debitorul principal sau dacă este contractată în condiţii mai oneroase, fideiusiunea nu este valabilă decât în limita obligaţiei principale.
Pe de altă parte, în ce priveşte întinderea acestei instituţii, fideiusiunea unei obligaţii principale se întinde la toate accesoriile acesteia, chiar şi la cheltuielile ulterioare notificării făcute fideiusorului şi la cheltuielile aferente cererii de chemare în judecată a acestuia.

Ce efecte are fideiusiunea

Vorbind despre raporturile dintre creditor şi fideiusor, acesta din urmă nu răspunde de obligaţia decât dacă acesta nu o execută.

Beneficiul de discuţiune

Vorbim aici despre un drept, sau – aşa cum prevede Codul civil –, de facultatea fideiusorului convenţional sau legal, şi anume de a cere creditorului să urmărească mai întâi bunurile debitorului principal, dacă nu a renunţat la acest beneficiu în mod expres.
În ce priveşte fideiusorul judiciar, acesta nu poate cere urmărirea bunurilor debitorului principal sau ale vreunui alt fideiusor.
Fideiusorul care se prevalează de beneficiul de discuţiune trebuie să îl invoce înainte de judecarea fondului procesului, să indice creditorului bunurile urmăribile ale debitorului principal şi să avanseze acestuia sumele necesare urmăririi bunurilor.
Creditorul care întârzie urmărirea răspunde faţă de fideiusor, până la concurenţa valorii bunurilor indicate, pentru insolvabilitatea debitorului principal survenită după indicarea de către fideiusor a bunurilor urmăribile ale debitorului principal.

Excepţiile invocate de fideiusor

Fideiusorul, chiar solidar, poate opune creditorilor toate mijloacele de apărare pe care le putea opune debitorul principal, afară de cele care îi sunt strict personale acestuia din urmă sau care sunt excluse prin angajamentul asumat de fideiusor.

Notă: Actele normative menţionate în acest articol pot fi consultate gratuit în Lege5 Online. Atenţie: Actele normative sunt disponibile gratuit în forma publicată în Monitorul Oficial. Doar abonaţii Lege5 au acces la forma consolidată a acestora.

comentarii

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here