10 Decembrie, 2016

Despre răspunderea părţilor în contractul de leasing implicat în procedura de insolvenţă

Vedeti mai jos ce anume prevederi legale au fost criticate la Curtea Constituţională şi care a fost soluţia dată de CCR.

Răspunderea părţilor este tratată în articolele 14 şi următoarele din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, republicată în Monitorul oficial nr. 9/2000, cu modificările şi completarile ulterioare. Astfel, se prevede că în cazul în care locatarul/utilizatorul refuză să primească bunul la termenul agreat cu furnizorul şi/sau în contractul de leasing ori dacă se află în stare de reorganizare judiciară şi/sau faliment, locatorul/finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing cu daune-interese. Locatorul/finanţatorul nu răspunde dacă bunul care face obiectul contractului de leasing nu este livrat sau este livrat necorespunzător locatarului/utilizatorului de către furnizor.

Potrivit art. 15, la care ne vom referi in studiul de caz mai jos, dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care locatarul/utilizatorul nu execută obligaţia de plată integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive, calculate de la scadenţa prevăzută în contractul de leasing, locatorul/finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat să restituie bunul şi să plătească toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing.

Dacă locatorul/finanţatorul nu respectă dreptul de opţiune al locatarului/utilizatorului, aşa cum este prevăzut în prezenta ordonanţă, locatorul/finanţatorul datorează daune-interese egale cu totalul prejudiciului produs prin încălcarea acestei obligaţii, iar instanţa judecătorească învestită cu stabilirea daunelor-interese va putea pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare.

Dacă în timpul derulării contractului de leasing locatorul/finanţatorul înstrăinează bunul, respectiv cesionează dreptul definitiv de utilizare asupra programului pentru calculator altei societăţi de leasing, dobânditorul este legat de aceleaşi obligaţii contractuale ca şi locatorul/finanţatorul care a înstrăinat bunul, respectiv transmiţătorul care a cesionat dreptul definitiv de utilizare asupra programului pentru calculator.

Din momentul încheierii contractului de leasing şi până la expirarea acestuia şi reintrarea în posesia bunului, locatorul/finanţatorul este exonerat de orice răspundere faţă de terţi pentru prejudiciile provocate prin folosinţa bunului, fapta sau omisiunea locatarului/utilizatorului.

În legătura cu aceste dispoziţii din reglementarea privind contractele de leasing, la Curtea Constituţională a fost adusă spre soluţionare o excepţie de neconstituţionalitate ridicată de o societate comercială în cursul judecării unor cauze având ca obiect soluţionarea unor contestaţii la executare.

Autoarea acestei critic a susţinut, în esenţă, că prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind insolvenţa, prin formularea actuală, restrâng abuziv dreptul persoanelor juridice de a iniţia proceduri judiciare şi de a desfăşura activităţi economice potrivit specializării, în pofida faptului că numirea unui administrator special, în cazul societăţii faţă de care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei, nu echivalează practic şi cu trecerea efectivă la procedura de faliment. Pentru aceleaşi considerente, se invocă şi neconstituţionalitatea prevederilor art. 15 şi 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, arătând că, pe de o parte, rezilierea contractului de leasing devine discreţionară prin manierea ei unilaterală, iar, pe de altă parte, nu este angajată nicio răspundere a finanţatorului pentru o eventuală atitudine culpabilă în timpul derulării contractului.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 15 şi art. 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, republicată.

Dispoziţiile criticate au următorul cuprins:

- Art. 18 alin. (1) din Legea nr. 85/2006:

“(1) După deschiderea procedurii, adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor debitorului, persoană juridică, va desemna, pe cheltuiala acestora, un reprezentant, persoană fizică sau juridică, administrator special, care să reprezinte interesele societăţii şi ale acestora şi să participe la procedură, pe seama debitorului. După ridicarea dreptului de administrare, debitorul este reprezentat de administratorul judiciar/lichidator care îi conduce şi activitatea comercială, iar mandatul administratorului special va fi redus la a reprezenta interesele acţionarilor/asociaţilor.”;

- Art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997:

“Dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care locatarul/utilizatorul nu execută obligaţia de plată integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive, calculate de la scadenţa prevăzută în contractul de leasing, locatorul/finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat să restituie bunul şi să plătească toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing.”;

- Art. 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997:

“Din momentul încheierii contractului de leasing şi până la expirarea acestuia şi reintrarea în posesia bunului, locatorul/finanţatorul este exonerat de orice răspundere faţă de terţi pentru prejudiciile provocate prin folosinţa bunului, fapta sau omisiunea locatarului/utilizatorului.”

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (1) care stabileşte că “Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime” şi ale art. 45 referitor la libertatea economică.

Dispoziţiile criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, raportat la critici şi prevederi constituţionale similare, formulate chiar de autoarea prezentei excepţii, în acest sens fiind Decizia nr. 386 din 26 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 394/2012, prin care Curtea a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că autoarea excepţiei de neconstituţionalitate este nemulţumită, pe de o parte, de prevederile legale existente, deoarece, în opinia sa, restrâng abuziv dreptul persoanelor juridice de a iniţia proceduri judiciare şi de a desfăşura activităţi economice potrivit specializării, iar, pe de altă parte, de faptul că acestea nu conţin şi alte norme care să angajeze răspunderea finanţatorului pentru o eventuală atitudine culpabilă în timpul derulării contractului.

Curtea a observat că aceste norme legale criticate au fost edictate în lumina dispoziţiilor constituţionale ale art. 61 alin. (1) care statuează rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării, precum şi în temeiul art. 115 din Constituţie. De aceea, chiar dacă omisiunea de reglementare ori caracterul incomplet al acestora ar fi reale, de principiu, suplinirea lipsei de reglementare nu intră în atribuţiile Curţii Constituţionale. Astfel, în ceea ce priveşte modificarea dispoziţiilor de lege supuse controlului de constituţionalitate, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, “Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.”

CCR a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 42 din 5 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 150 din 21 martie 2013.

Despre autor  ⁄ Mihai Sintescu

Mihai Sintescu este redactor colaborator la LegeStart.ro. Contact: legestart@indaco.ro.

Fara comentarii

Scrie un comentariu