3 Decembrie, 2016

Condiţia esenţială pentru elaborarea, interpretarea şi aplicarea corectă a textelor şi a prevederilor legale?

În cazul unor texte de acte normative, plasarea greşită (sau nu!) a unei virgule a generat di­minuarea veniturilor bugetare cu sume deosebit de importante, în special prin valorifi­carea acestora pe calea evaziunii fiscale “legale”. Fie şi numai din acest punct de vedere este deosebit de importantă cunoaşterea re­gulilor de utilizare corectă a virgulei, de formulare a prevederilor legale „în litera şi virgula legii”, condiţie esenţială pentru interpretarea actelor normative şi „în spiritul legii”.

Edificator în sensul celor menţionate mai sus este binecunoscut cazul din Rusia ţaristă când viaţa unui om a fost salvată datorită plasării greşite a unei vir­gule.

Intenţia judecătorului a fost de condamnare la moarte a unei persoane, sentinţa fi­ind formulată prin sintagma „Să-l executaţi, nu se poate de iertat.”.

Întrucât virgula a fost plasată după „Să-l executaţi nu se poate,”, sentinţa respectivă şi-a schimbat radical sensul şi conţinutul, fiind exprimată prin sintagma „Să-l executaţi nu se poate, de iertat”, cu sensul de „nu se poate să-l executaţi”, „să fie iertat”, şi omul a rămas în viaţă.

În acest caz, o simplă virgulă, plasată greşit, a salvat de la moarte un om. Dacă virgula se punea după „Să-l executaţi,”, sentinţa era de ”Să-l executaţi, nu se poate de iertat”, şi omul era condamnat la moarte.

Exemplul 4.

Sunt cunoscute cazurile în care situaţia, soarta şi, în unele cazuri, chiar viaţa unor oameni, aflaţi în anumite circumstanţe, a depins fie de modul de utilizare a semnelor de punctuaţie, în special a virgulei, fie de cunoaşterea sau nu a sensului şi conţinutului unui cuvânt folosit.

Drama din 1955 a unui adolescent afro-american din Chicago este relevantă pentru a ilustra (1) importanţa cunoaşterii normelor de folosire a limbii în conformitate cu circumstanţele date, (2) modul în care ierarhia socială se reflectă la nivelul vorbirii, şi (3) efectele pe care le poate avea încălcarea normei statornicite într-o anumită comunitate.

În Chicago, în anul 1955, norma sau uzul lingvistic era încă impus de elite: în stabilirea regulilor de adresare funcţiona „spiritul legii celui mai puternic”.

Fiind în vizită în Mississippi, adolescentul în discuţie a fost ucis de doi albi deoa­rece nu li s-a adresat cu „sir”, rupând astfel în mod inconştient codul social cerut pentru adresarea indivizilor afro-americani către cei anglo-americani.

Şi acest exemplu demonstrează faptul că situaţia, şi chiar viaţa unor oameni, a depins şi poate depinde, uneori, de folosirea sau nu a unei virgule şi sau a unei diacritice.

O singură literă lipsă, în plus, „deplasată” fie şi numai cu un singur loc (în stânga sau în dreapta altei litere într-un cuvânt), schimbă radical sensul şi conţinutul nu numai al cuvântului respectiv, dar şi pe cel al întregii propoziţii, fraze, articol de lege.

Edificator în sensul celor menţionate mai sus sunt exemplele din anexa nr. 2.

Anexa nr. 2.

Nr.

crt.

Forma greşită, cauzată de o literă lipsă,

în plus, scrisă cu sau fără dia­critice

sau pentru că i s-a schimbat locul.

Forma corectă, avută în vedere de

le­giuitor / autor în conceperea textului

0

1

2

1

Într-o declaraţie de avere a unui funcţionar, de rang înalt, a apărut consemnat olograf (scris de mâna sa): „În anul 2008, am obţi­nut un venit anal de 90.000 lei RON. Într-o declaraţie de avere a unui func­ţionar, de rang înalt, a apărut con­semnat olograf (scris de mâna auto­rului): „În anul 2008, am obţinut un venit anual de peste 90.000 lei RON.

2

A fost în viaţă preceptor (persoană care se ocupa cu educaţia unui copil într-o familie avută). A fost în viaţă perceptor (funcţionar care era însărcinat cu strângerea impo­zitelor).

În condiţiile în care „litera” legii nu mai redă „cuvântul” legii, aceasta nu mai poate exprima „spiritul” legii, ceea ce face ca „litera” legii să devină sursa unor stări con­flictuale în interpretarea şi aplicarea legii (din cauza neclarităţilor existente în inter­pretarea şi aplicarea „cuvântului” legii).

În asemenea cazuri, legea ajunge să fie interpretată şi aplicată de la caz la caz, în funcţie de pregătirea, de voinţa, de convingerea intimă, de puterea sau de interesul fiecăruia (a celui care este judecat sau a celui care judecă).

De aceea este nevoie ca legea să fie foarte clară în litera (şi în formularea) ei, pen­tru ca aceasta să nu devină sursa unor stări conflictuale în interpretarea şi aplicarea sa, pentru a nu se ajunge la interpretarea şi aplicarea legii „de la caz la caz”, în special în funcţie de interesele nelegitime personale ale fiecăruia, interese nelegitime mascate (prin valorificarea neajunsurilor în reglementare) sub cele mai mascate forma de legalitate.

O singură lege proastă e de ajuns ca să revolte un întreg popor”. (Proverb grec.)

Când legea este neclară în litera ei, atunci şi numai atunci trebuie să ne raportam la spiritul care a născut legea, la sensul dorit de legiuitor (adică la ceea ce a fost în inten­ţia legiuitorului să reglementeze prin aplicarea legii respective).

Căutarea spiritului legii” este definită ca fiind căutarea sensului dorit de legiuitor”, adică a afla „ceea ce a vrut să reglementeze legiuitorul” prin emiterea actului normativ în discuţie (supus interpretării).

În spiritul ei, legea este aceeaşi pentru toţi.

Spiritul unei legi (adică ceea ce se vrea reglementat) este avut în vedere de legiui­tor încă înainte de conceperea şi emiterea actului normativ.

Spiritul dă viaţă unei legi moarte (prin aplicarea greşită a unei „litere a legii”) în condiţiile în care reuşeşte să-i dea acesteia sensul dorit de legiuitor.

În cazul în care unele prevederi nu sunt clare în „litera legii”, în „cuvântul  legii”, şi care fac ca legea să nu mai poată fi interpretată şi aplicată, în toate cazurile, cu sen­sul dorit de legiuitor, numai atunci trebuie căutat spiritul acesteia, care trebuie înţeles ca esenţa acesteia, cu intenţia avută de legiuitor în aplicarea sa. De aici izvorăşte şi raportul dintre litera şi spiritul legii.

Pentru ca legea să fie aplicată atât în litera, cât şi în spiritul ei, aceasta trebuie for­mulată prin folosirea unor noţiuni, termeni şi expresii al căror sens şi conţinut să fie clar şi precis cunoscut de către cei care sunt obligaţi să o respecte (contribuabili, or­gane fiscale, de justiţie etc.).

Sunt cazuri când legea în litera ei este greşită, când „litera” nu concordă cu „spi­ritul” legii.

În condiţiile în care „litera” nu concordă cu „spiritul legii, când „litera” legii de­vine sursa unor stări conflictuale în interpretarea şi aplicarea sa (din cauza neclarităţilor existente în interpretarea şi aplicarea „cuvântului” legii), atunci intervine „spiritul” legii, ca o misiune a celui împuternicit cu aplicarea legii de a asigura echilibrul în apli­carea legii şi de a se păstra legitimitatea acesteia, uneori chiar cu preţul negării ei, par­ţiale sau totale.

Spiritul legii nu aparţine, nu se interpretează şi nu se aplică, obligatoriu şi în toate cazurile, numai prin prisma „literei” legii, şi aceasta ca urmare a faptului că „litera” legii poate să fie greşită, caz în care poate exprima cu totul altceva decât „ceea ce a vrut să reglementeze legiuitorul”, poate schimba „sensul dorit de legiuitor” prin emiterea actului normativ supus interpretării.

 „Litera greşită a legii” a fost şi este cea care a impus şi obligă la căutarea şi aplicarea „spiritului legii”.

Esenţa şi scopul spiritului unei legi constă în recuperarea, atât cât se mai poate, a eticii şi moralităţii normale, care trebuie privite atât în contextul realităţilor şi condiţii­lor vieţii în care trăim, cât şi ca nişte „valori ideale”.

Spiritul unei legi poate să conducă, în unele cazuri, chiar la crearea şi acceptarea, de către cel împuternicit cu aplicarea legii, a altor interpretări ale unor prevederi ale acesteia şi aceasta numai din necesitatea de a asigura respectarea eticii şi moralităţii normale, conforme cu realităţile şi condiţiile vieţii în care trăim, care au fost avute în vedere de legiuitor, în emiterea şi aplicarea acesteia.

O lege bună este „cuvântul”, care trebuie ascultat, respectat şi a cărui încălcare se pedepseşte.

 „Cuvântul unei legi bune” transmite întotdeauna, la modul imperativ, o comandă bună.

Această comandă depinde de sensul şi de conţinutul „cuvântului legii.

O lege va fi respectată dacă foloseşte noţiuni, termeni şi expresii al căror sens şi conţinut sunt bine definite şi cunoscute (fără echivoc) de cei care sunt obligaţi să o res­pecte.

Nu trebuie nici geniu, nici taine, nici minuni pentru a da legile raţiunii:

e de ajuns o minte luminată şi o judecată simplă. (Pitagora, Legile morale şi politice.).

O lege nu are cum să fie aplicată corect atâta timp cât conţine noţiuni, termeni şi expresii al căror sens şi conţinut sunt interpretate diferit, uneori diametral opus, ceea ce conduce la schimbarea sensului şi conţinutului prevederilor legale care le conţin.

Pentru ca această comandă a legii, dată prin literele şi cuvintele sale, să fie respec­tată, trebuie ca „litera” legii să fie folosită corect, „cuvântul” legii să fie clar, precis şi exprimat pe înţelesul celor care trebuie să o aplice şi să o respecte.

În cazul în care în lege se folosesc noţiuni, termeni şi expresii al căror sens şi con­ţinut fie nu sunt bine cunoscute, fie sunt susceptibile de interpretări diferite, uneori chiar diametral opuse, cei care trebuie să interpreteze şi să aplice legea procedează fie­care, în căutarea „cuvântului” legii, după cum se pricepe, după „convingerea intimă” şi, nu în puţine cazuri, în funcţie de anumite interese personale, cu atât mai mult cu cât,  în condiţiile unor asemenea prevederi legale, acest lucru este foarte greu de dovedit.

În alte cazuri, aceste „scăpări legislative sunt bine gândite şi „strecurate” în con­ţinutul legii, după care sunt folosite, cu mult succes, pentru săvârşirea unor benefice şi elegante fenomene de evaziune fiscală „legală”.

 „Ticăloşia câtorva este o nenorocire pentru toţi. (Syrus).

Aşa după cum am mai arătat, esenţa şi scopul spiritului unei legi constă în căutarea sensului dorit de legiuitor, adică în ceea ce a fost în intenţia legiuitorului de a regle­menta încă înainte de emiterea (publicarea în Monitorul Oficial) legii respective.

Spiritul unei legi poate să conducă, în unele cazuri, chiar la crearea şi acceptarea, de către cel împuternicit cu aplicarea ei, a altor interpretări ale unor prevederi ale acesteia şi aceasta numai din necesitatea de a-i asigura respectarea, conform cu realită­ţile şi condiţiile vieţii în care trăim, care au fost avute în vedere şi de legiuitor în emite­rea şi aplicarea acesteia.

Numai că nimeni nu spune (1) nici care este metoda prin care trebuie găsit şi apli­cat spiritul legii şi (2) nici care sunt organele abilitate să caute şi să aplice spiritul legii.

Spiritul legii trebuie căutat şi aplicat numai de puterea judecătorească sau şi de ce­lelalte organe obligate să aplice legea, precum cele fiscale?

Controverse, dintre cele mai mari, există (de zeci de ani, dar fără a se ajunge la un consens) şi cu privire la răspunsul la următoarele întrebări: Cine are dreptul să caute şi să aplice spiritul legii? Când şi cum trebuie căutat spiritul unei legi?

Nimeni nu spune (1) cine are dreptul să caute şi să aplice spiritul legii, şi (2) când şi cum trebuie căutat spiritul unei legi.

Răspunsul la aceste întrebări este foarte important, dacă avem în vedere faptul că prin aplicarea spiritului legii se urmăreşte să se asigure şi o practică unitară în jurispru­denţă, soluţiile respective fiind asimilate unor izvoare de drept.

În aceste condiţii, se pune şi următoarea întrebare: În condiţiile existenţei a numeroase şi grave erori „în litera” legislaţiei fiscale, ce pot face organele fiscale pentru aplicarea, în mod cât mai corect, a legii?

Nimeni nu vrea să audă de aşa ceva şi, cu atât mai mult, să dea răspuns la o aseme­nea întrebare.

Ţara întreagă aşteaptă să se facă ceva nou şi

politicienii discută despre lucrurile pe care le-au făcut, şi le-au făcut rău. (Nicolae Iorga).

Atâta timp cât un act normativ nu este emis atât „în litera şi spiritul legii”, cât şi cu respectarea normelor lingvistice, cu respectarea „normelor academice în vigoare”, acesta nu are cum să fie interpretat şi aplicat corect.

Circumstanţele agravante în (1) conceperea, (2) emiterea, şi (3) interpretarea şi aplicarea greşită a legii sunt date şi de faptul că, după anul 1990, nu mai funcţionează, în cea mai mare parte, criteriul valorii în încadrarea şi promovarea personalului în in­stituţiile statului, în special în posturile cu atribuţii în conceperea şi emiterea actelor normative.

Despre autor  ⁄ Grigorie Lăcriţa

Este evaluator în specialitatea evaluare economică şi financiară a întreprinderilor şi expert contabil, membru al Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România. Cercetător de prestigiu şi profund cunoscător al fiscalităţii în practică, dr. N. Grigorie – Lăcriţa a încheiat şi executat mai multe contracte de cercetare ştiinţifică cu diferiţi agenţi economici din ţară şi străinătate, pe probleme de interes major, soluţiile oferite fiind susţinute de aceştia, de organizaţiile lor patronale şi sindicale, în îmbunătăţirea anumitor prevederi legale.

Fara comentarii

Scrie un comentariu