27 Martie, 2017

Concedierile colective, între reglementări naţionale şi comunitare

O corporaţie transnaţională vrea să-şi închidă o fabrică din Grecia. Guvernul elen se opune la concedierile colective. Cine are dreptate şi ce prevede Directiva comunitară? 

O societate greacească, producătoare de ciment, al cărei principal acţionar este o multinaţională, a contestat decizia ministerului elen al muncii de a nu autoriza planul său de concediere colectivă (plan care prevedea, prin închiderea unei uzine, suprimarea a 236 de posturi). În Grecia, atunci când un plan de concediere colectivă nu face obiectul unui acord între părţi, prefectul sau ministrul muncii poate, după evaluarea a trei criterii (şi anume condiţiile de pe piaţa muncii, situaţia întreprinderii şi interesul economiei naţionale), să nu autorizeze efectuarea, în totalitate sau în parte, a concedierilor preconizate. Atunci când planul de concediere nu este autorizat, acesta nu poate fi pus în aplicare.

Sesizat cu această cauză, Consiliul de Stat elen a solicitat Curţii de Justiţie a Uniunii  Europene să stabilească dacă o astfel de autorizaţie administrativă prealabilă este conformă cu directiva privind concedierile colective şi cu libertatea de stabilire garantată de tratate (libertate pe care multinaţionala în cauză o exercită prin intermediul participaţiilor majoritare pe care le deţine în capitalul societăţii greceşti). În cazul unui răspuns negativ, instanţa elenă a mai cerut să se stabilească dacă reglementarea elenă poate totuşi să fie considerată compatibilă cu dreptul Uniunii ţinând seama de faptul că Grecia trece printr-o criză economică gravă şi se confruntă cu un nivel al șomajului deosebit de ridicat. 

Ce spun instanţele comunitare?

În hotărârea sa de la aceste întrebări prealabile, Curtea a examinat mai întâi compatibilitatea legislaţiei elene cu directiva comunitară. Ea consideră în această privinţă că directiva nu se opune, în principiu, unui regim naţional care conferă unei autorităţi publice prerogativa de a împiedica concedieri colective printr-o decizie motivată adoptată după o examinare a dosarului şi după luarea în considerare a unor criterii de fond predeterminate, cu excepţia cazului în care un astfel de regim privează directiva de efectul său util. Directiva ar putea fi privată de efect util, printre altele, dacă, ţinând seama de criteriile aplicate de autoritatea naţională, orice posibilitate efectivă a angajatorului de a efectua concedieri colective ar fi, în practică, exclusă.

Societatea greacă a mai afirmat că autorităţile elene s-au opus în mod sistematic concedierilor colective preconizate care le-au fost notificate. De aceea, CJUE apreciază că revine instanţei elene sesizate cu această cauză sarcina să verifice dacă, în considerarea criteriilor de evaluare aplicate de autorităţile elene, directiva este privată de efect util întrucât angajatorii nu dispun de nicio posibilitate efectivă de a efectua concedieri colective

Libertatea de stabilire

Curtea a examinat şi compatibilitatea legislaţiei elene cu libertatea de stabilire. CJUE a apreciat în această privinţă că reglementarea elenă este susceptibilă să constituie un obstacol grav în calea exercitării libertăţii de stabilire în Grecia. Astfel, această reglementare este de natură să facă mai puțin atractiv un acces la piaţa elenă şi să reducă considerabil, chiar să elimine posibilitatea, pentru orice operator din alt stat membru care ar intenţiona să îşi moduleze activitatea sau să renunţe la aceasta, de a se separa, dacă este cazul, de lucrătorii angajaţi anterior. Curtea concluzionează aşadar în sensul existenţei unei restricţii privind libertatea de stabilire.

Curtea a amintit că o asemenea restricţie poate fi justificată de motive imperative de interes general, precum protecţia lucrătorilor sau promovarea ocupării forţei de muncă şi a încadrării în muncă. Curtea constată în această privinţă că simplul fapt că un stat membru prevede că concedierile colective preconizate trebuie, în prealabil, să fie notificate unei autorităţi naţionale dotate cu prerogative de control ce îi permit, în anumite împrejurări, să se opună unui astfel de proiect pentru motive legate de protecţia lucrătorilor şi a ocupării forţei de muncă, nu poate fi considerat contrar nici libertăţii de stabilire, nici libertăţii de a desfăşura o activitate comercială consacrată de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Astfel, un asemenea regim nu are drept consecinţă excluderea, chiar prin natura sa, a oricărei posibilităţi de a efectua concedieri colective, ci vizează numai să încadreze această posibilitate astfel încât să se ajungă la un just echilibru între interesele legate de protecţia lucrătorilor şi a ocupării forței de muncă (în special protecţia împotriva concedierilor nejustificate) și cele legate de libertatea de stabilire.

Curtea a examinat în continuare cele trei criterii în lumina cărora autorităţile elene trebuie să examineze planurile de concediere colectivă. Curtea consideră că primul criteriu (interesul economiei naţionale) nu poate fi admis, întrucât obiectivele de natură economică nu pot constitui un motiv de interes general care să justifice o restricţie privind o libertate precum libertatea de stabilire. În schimb, în ceea ce priveşte celelalte două criterii de apreciere (situaţia întreprinderii şi condiţiile de pe piaţa muncii), acestea par, a priori, să poată fi legate de obiectivele legitime de interes general pe care le reprezintă protecţia lucrătorilor şi a ocupării forţei de muncă. 

Criterii naţionale de apreciere

Curtea constată însă că aceste două criterii sunt formulate într-o manieră foarte generală şi imprecisă. Astfel, angajatorii respectivi nu știu în ce împrejurări specifice şi obiective autorităţile elene pot să se opună planurilor de concediere colectivă: situaţiile sunt potenţial numeroase, nedeterminate şi nedeterminabile, iar criteriile lasă autorităților elene o largă marjă de apreciere dificil de controlat. Asemenea criterii imprecise, care nu se întemeiază pe condiţii obiective şi controlabile depăşesc ceea ce este necesar pentru atingerea scopurilor menţionate şi nu pot, prin urmare, să îndeplinească cerinţele principiului proporţionalităţii.

În sfârșit, în răspuns la a doua întrebare adresată de instanţa elenă, Curtea a declarat că existenţa eventuală, într-un stat membru, a unui context caracterizat printr-o criză economică gravă şi printr-o rată a şomajului deosebit de ridicată nu este de natură să afecteze soluţia reţinută anterior.

Sursa: Hotărârea din 21 decembrie 2016 în cauza C-201/15 Anonymi Geniki Etairia Tsimenton Iraklis (AGET Iraklis)/Ypourgos Ergasias, Koinonikis Asfalisis kai Koinonikis Allilengyis 

Repere documentare

Reglementarea comunitară este dată de Directiva nr. 59/1998 a Consiliului privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la concedierile colective.

Codul muncii, pentru tema în discuţie aici, prevede doar raporturile dintre angajator-angajaţi-agenţia teritorială pentru ocuparea forţei de muncă:

Art. 72

(1) În cazul în care angajatorul intenţionează să efectueze concedieri colective, acesta are obligaţia de a iniţia, în timp util şi în scopul ajungerii la o înţelegere, în condiţiile prevăzute de lege, consultări cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor, cu privire cel puţin la:

a) metodele şi mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariaţi care vor fi concediaţi;

b) atenuarea consecinţelor concedierii prin recurgerea la măsuri sociale care vizează, printre altele, sprijin pentru recalificarea sau reconversia profesională a salariaţilor concediaţi.

(2) În perioada în care au loc consultări, potrivit alin. (1), pentru a permite sindicatului sau reprezentanţilor salariaţilor să formuleze propuneri în timp util, angajatorul are obligaţia să le furnizeze toate informaţiile relevante şi să le notifice, în scris, următoarele:

a) numărul total şi categoriile de salariaţi;

b) motivele care determină concedierea preconizată;

c) numărul şi categoriile de salariaţi care vor fi afectaţi de concediere;

d) criteriile avute în vedere, potrivit legii şi/sau contractelor colective de muncă, pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere;

e) măsurile avute în vedere pentru limitarea numărului concedierilor;

f) măsurile pentru atenuarea consecinţelor concedierii şi compensaţiile ce urmează să fie acordate salariaţilor concediaţi, conform dispoziţiilor legale şi/sau contractului colectiv de muncă aplicabil;

g) data de la care sau perioada în care vor avea loc concedierile;

h) termenul înăuntrul căruia sindicatul sau, după caz, reprezentanţii salariaţilor pot face propuneri pentru evitarea ori diminuarea numărului salariaţilor concediaţi.

(3) Criteriile prevăzute la alin. (2) lit. d) se aplică pentru departajarea salariaţilor după evaluarea realizării obiectivelor de performanţă.

(4) Obligaţiile prevăzute la alin. (1) şi (2) se menţin indiferent dacă decizia care determină concedierile colective este luată de către angajator sau de o întreprindere care deţine controlul asupra angajatorului.

(5) În situaţia în care decizia care determină concedierile colective este luată de o întreprindere care deţine controlul asupra angajatorului, acesta nu se poate prevala, în nerespectarea obligaţiilor prevăzute la alin. (1) şi (2), de faptul că întreprinderea respectivă nu i-a furnizat informaţiile necesare. 

Ai nevoie de Codul Muncii? Poţi cumpăra actul la zi, în format PDF sau MOBI de AICI!

comentarii

Despre autor  ⁄ Eugen Staicu

Eugen Staicu este redactor colaborator la LegeStart.ro. Contact: legestart@indaco.ro.

Fara comentarii

Scrie un comentariu