30 Aprilie, 2017

CJUE: Instanțele competente în materia răspunderii părintești și obligațiile de întreținere față de un copil minor

Articolul 8 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, și articolul 3 din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere trebuie interpretate în sensul că, într‑o cauză precum cauza principală, instanțele statului membru care au adoptat o decizie care a dobândit autoritate de lucru judecat în materie de răspundere părintească și de obligații de întreținere față de un copil minor nu mai sunt competente să se pronunțe cu privire la o cerere de modificare a dispozițiilor stabilite prin această decizie în măsura în care reședința obișnuită a acestui copil se situează pe teritoriul unui alt stat membru. Competența de a se pronunța cu privire la cererea menționată revine instanțelor din acest din urmă stat membru.

Astfel s-a pronunţat CJUE prin Hotărârea din data de 15.02.2017 în cauza  C-499/15

Menționam faptul că CJUE s-a pronunţat în sensul mai sus arătat referitor la cererea ce a fost formulată în cadrul unui litigiu între W și V (în continuare „copilul V”), pe de o parte, și X, pe de altă parte, în materie de răspundere părintească și de obligații de întreținere. 

Ce a declanşat litigiul principal în discuţie?

W, cetățean lituanian, și X, cetățean neerlandez și argentinian, s‑au căsătorit la 09.12.2003 în Statele Unite. Aceștia sunt tatăl și, respectiv, mama copilului V, născut la 20.04.2006, în Țările de Jos. Acesta din urmă are cetățeniile lituaniană și italiană. El nu a avut niciodată reședința în Lituania și nu a intrat niciodată pe teritoriul acestei țări.

W, X și copilul V au locuit în Țările de Jos între anii 2004-2006. După o scurtă ședere în Italia, ei s‑au mutat în Canada în anul 2007. W și X sunt separați din luna decembrie 2010.

În iulie 2011, X s‑a mutat cu copilul V în Italia, înainte de a se deplasa, împreună cu acesta, în luna noiembrie 2011, în Țările de Jos, unde se află reședința lor obișnuită.

W, la rândul său, are reședința obișnuită în Lituania.

X a sesizat o instanță canadiană cu o cerere de divorț. Începând din luna mai 2011, această instanță a pronunțat mai multe decizii, printre care o decizie din 17.04. 2012 prin care s‑a pronunțat divorțul soților W și X și prin care s‑a dispus încredințarea exclusivă a copilului V lui X.

Nici instanțele lituaniene, nici instanțele neerlandeze sesizate ulterior nu au recunoscut însă deciziile instanței canadiene. 

Care au fost deciziile instanțelor lituaniene anterioare litigiului principal?

La 18.04.2011, W a solicitat Vilniaus miesto 1 apylinkės teismas (Tribunalul Districtului 1 din Vilnius, Lituania) pronunțarea divorțului din culpa lui X și stabilirea la el a reședinței copilului V.

La 28.04.2011, Vilniaus miesto 1 apylinkės teismas (Tribunalul Districtului 1 din Vilnius), la cererea lui W, a dat o ordonanță privind măsurile provizorii prin care stabilea reședința copilului V la W pe durata procedurii.

În temeiul acestei decizii, la 03.07.2012, W a solicitat Vilniaus miesto apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Vilnius), în cadrul unei acțiuni pentru răpire de copii, dispunerea înapoierii copilului V. Această cerere a fost respinsă.

Ordonanța privind măsurile provizorii din 28.04.2011 a fost ulterior anulată printr‑o decizie executorie cu efect imediat a Vilniaus miesto apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Vilnius). Această decizie a fost confirmată în apel. W a declarat recurs, însă recursul său a fost declarat inadmisibil.

Prin decizia din 08.10.2013, Vilniaus miesto apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Vilnius) a pronunțat divorțul soților W și X. Acesta a stabilit de asemenea reședința copilului V la X, precum și modalitățile de exercitare de către W a unui drept de vizită și cuantumul obligațiilor de întreținere ale acestuia din urmă față de copilul V.

Această decizie a fost confirmată printr‑o decizie din 30.05.2014 a Vilniaus apygardos teismas (Tribunalul Regional din Vilnius, Lituania). Prin ordonanța din 08.09.2014, Lietuvos Aukščiausiasis Teismas (Curtea Supremă a Lituaniei) a declarat inadmisibil recursul formulat de W. 

Care au fost deciziile instanțelor neerlandeze anterioare litigiului principal ?

Prin decizia din 29.01.2014, rechtbank Overijssel (Tribunalul din Overijssel, Țările de Jos) a stabilit obligațiile de întreținere ale lui W față de X, în cuantum lunar de

4 323 de euro, exigibil începând cu data de 18.05.2012, și față de copilul V, în cuantum lunar de 567 de euro pentru perioada 27.06-01.11.2011, iar ulterior de 790 de euro, începând de la data de 02.11.2011, aceste cuantumuri fiind revizuibile anual, prima revizuire urmând să intervină la 01.01.2013.

Prin decizia din 22.08.2014, respectiva instanță a dispus încredințarea exclusivă a copilului V lui X.

Instanța menționată a indicat că, potrivit dreptului neerlandez, copilul poate fi încredințat exclusiv unui părinte fie atunci când există un risc inacceptabil ca dezacordul părinților să îl afecteze pe copil, în măsura în care este puțin probabil ca relațiile dintre aceștia să se amelioreze substanțial în viitorul apropiat, fie atunci când modificarea condițiilor încredințării este necesară, din alte motive, în interesul copilului. 

Despre recunoașterea și executarea deciziilor pronunțate între părți

Prin decizia din 31.10.2014, rechtbank Overijssel (Tribunalul din Overijssel) a refuzat să recunoască și să declare executorie în Țările de Jos decizia din 08.10.2013 a Vilniaus miesto apylinkės teismas (Tribunalului Districtual din Vilnius) în măsura în care aceasta pronunța divorțul din culpa comună a celor doi soți, stabilea reședința obișnuită a copilului V la mama sa, fixa obligația de întreținere a lui W față de copilul V și dispunea compensarea cheltuielilor de judecată. Acesta a recunoscut dispozițiile din decizia menționată care stabileau dreptul de vizită al tatălui și a încuviințat executarea acestora în Țările de Jos.

Prin decizia din 02.02.2015, Lietuvos apeliacinis teismas (Curtea de Apel a Lituaniei), sesizată de W, a refuzat să încuviințeze executarea deciziei din 29.01. 2014 a rechtbank Overijssel (Tribunalului din Overijssel) care a stabilit obligațiile de întreținere ale lui W față de copilul V, a refuzat să recunoască decizia acestei instanțe din 22.08.2014 prin care copilul V îi era încredințat exclusiv lui X și să încuviințeze executarea acesteia și a pus capăt procedurii în ceea ce privește nerecunoașterea în Lituania a deciziei din 31.10.2014 a instanței menționate. 

Despre procedura în fața instanței de trimitere și întrebarea preliminară

La 28.08.2014, Vilniaus miesto apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Vilnius) a fost sesizat de W cu cereri prin care se solicita modificarea locului de reședință a copilului V, a cuantumului obligațiilor de întreținere și a modalităților dreptului de vizită, astfel cum fuseseră stabilite prin decizia acestuia din 08.10.2013.

Prin decizia din 25.09.2014, instanța menționată a declarat inadmisibile respectivele cereri, pentru motivul că W nu justifica o modificare a circumstanțelor intervenită după adoptarea deciziei din 08.10.2013.

Prin decizia din 16.12.2014, Vilniaus apygardos teismas (Tribunalul Regional din Vilnius), sesizat cu o cale de atac formulată de W împotriva deciziei Vilniaus miesto apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Vilnius) din 25.09.2014, a anulat în parte această decizie și a trimis cauza spre rejudecare la această din urmă instanță.

Prin decizia din 23.12.2014, respectiva instanță s‑a declarat necompetentă pentru a soluționa cererile lui W, pentru motivul că trebuia să se asigure întâietatea normelor de competență care figurează în Regulamentul nr. 2201/2003 în raport cu dispozițiile Codului de procedură civilă lituanian.

În opinia acestei instanțe, cu excepția anumitor cazuri de schimbare a reședinței copilului sau în urma unui acord încheiat între titularii răspunderii părintești, soluționarea acestor cereri ar fi de competența instanțelor din statul membru în care copilul are reședința obișnuită, și anume, în speță, Regatul Țărilor de Jos. Instanța menționată l‑a informat pe W că se putea adresa instanței competente din Țările de Jos.

La 31.03.2015, Vilniaus apygardos teismas (Tribunalul Regional din Vilnius), soluționând calea de atac formulată de W împotriva deciziei Vilniaus miesto apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Vilnius) din 23.12.2014, a infirmat decizia menționată și a trimis cauza spre rejudecare acestei din urmă instanțe, pentru ca aceasta să se pronunțe din nou cu privire la admisibilitatea cererilor formulate de W.

Acesta a considerat că instanța menționată constatase în mod greșit că era competentă să soluționeze cererile menționate, în condițiile în care respectivele cereri aveau ca obiect modificarea deciziei Vilniaus miesto apylinkės teismas (Tribunalului Districtual din Vilnius) din 08.10.2013, care dobândise autoritate de lucru judecat și care privea, printre altele, reședința copilului V, modalitățile dreptului de vizită și obligațiile de întreținere. O astfel de modificare nu ar putea rezulta decât dintr‑o altă decizie judiciară care a dobândit autoritate de lucru judecat. Or, în speță, în măsura în care instanțele neerlandeze refuză să recunoască decizia din 08.10.2013, lui W i‑ar fi imposibil să sesizeze instanțele neerlandeze cu cererea sa de modificare a drepturilor și a obligațiilor care figurează în cuprinsul acesteia.

În aceste condiții, instanța de trimitere-Vilniaus miesto apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Vilnius) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze CJUE următoarea întrebare preliminară:În temeiul articolelor 8-14 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, care este statul membru (Republica Lituania sau Regatul Țărilor de Jos) ale cărui instanțe sunt competente să soluționeze cauza care are ca obiect modificarea reședinței, a obligațiilor de întreținere și a dreptului de vizită în privința copilului V, care are reședința obișnuită în Regatul Țărilor de Jos?” 

Ce trebuie să cunoaștem referitor la o trimitere preliminară ?

Trimiterea preliminară permite instantelor din statele membre ca, în cadrul unui litigiu cu care sunt sesizate, să adreseze CJUE întrebări cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea unui act al Uniunii.

Retinem că CJUE nu solutionează litigiul national, insa instanta natională are obligatia de a solutiona cauza conform deciziei CJUE.

Decizia CJUE este obligatorie, în egală măsură, pentru celelalte instanțe naționale care sunt sesizate cu o problemă similară. 

Răspunsul mai sus formulat de CJUE ce a făcut obiectul Hotărârii din data de 15.02.2017 în cauza C-499/15  îl puteţi consulta in extenso pe site-ul Curia.

comentarii

Despre autor  ⁄ Mădălina Moceanu

Mădălina Moceanu este specialist cu o experienţă de peste 15 ani în domeniul dreptului, ea colaborând atât cu societăţi din mediul privat, cât şi cu societăţi din mediul public. Totodată, este autoarea/coautoarea a zece cărţi de specialitate în domeniul dreptului. Contact: madalinamoceanu@yahoo.com

Fara comentarii

Scrie un comentariu