4 Decembrie, 2016

Cesiunea în raporturile contractuale

Potrivit art.1.315 din Codul civil, o parte poate să îşi substituie un terţ în raporturile născute dintr-un contract numai dacă prestaţiile nu au fost încă integral executate, iar cealaltă parte consimte la aceasta. Sunt exceptate cazurile anume prevăzute de lege.

Cesiunea contractului şi acceptarea acesteia de către contractantul cedat trebuie încheiate în forma cerută de lege pentru validitatea contractului cedat.

Momentul cesiunii. Dacă o parte a consimţit în mod anticipat ca partea cealaltă să îşi poată substitui un terţ în raporturile născute din contract, cesiunea produce efecte faţă de acea parte din momentul în care substituirea îi este notificată ori, după caz, din momentul în care o acceptă. În cazul în care toate elementele contractului rezultă dintr-un înscris în care este cuprinsă clauza “la ordin” sau o altă menţiune echivalentă, dacă prin lege nu se prevede altfel, girarea înscrisului produce efectul substituirii giratarului în toate drepturile şi obligaţiile girantului.

Liberarea cedentului. Cedentul este liberat de obligaţiile sale faţă de contractantul cedat din momentul în care substituirea îşi produce efectele faţă de acesta.

În cazul în care a declarat că nu îl liberează pe cedent, contractantul cedat se poate îndrepta împotriva acestuia atunci când cesionarul nu îşi execută obligaţiile. În acest caz, contractantul cedat trebuie, sub sancţiunea pierderii dreptului de regres împotriva cedentului, să îi notifice neexecutarea obligaţiilor de către cesionar, în termen de 15 zile de la data neexecutării sau, după caz, de la data la care a cunoscut faptul neexecutării.

Excepţiile contractantului cedat. Contractantul cedat poate opune cesionarului toate excepţiile ce rezultă din contract. El nu poate invoca, însă, faţă de cesionar, vicii de consimţământ, precum şi orice apărări sau excepţii născute din raporturile sale cu cedentul. Codul civil prevede că, totuşi, contractantul cedat poate invoca aceste excepţii dacă şi-a rezervat acest drept atunci când a consimţit la substituire.

Obligaţia de garanţie. Cedentul garantează validitatea contractului. Atunci când cedentul garantează executarea contractului, acesta va fi ţinut ca un fideiusor pentru obligaţiile contractantului cedat.

*

Fideiusiunea, la care se face referire în ce priveşte obligaţia de garanţie, reprezintă unul din tipurile de garanţii personale, alături de garanţiile autonome, precum şi alte garanţii anume prevăzute de lege. Ca raport contractual, fideiusiunea este contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută. Fideiusiunea nu se prezumă, ea trebuie asumată în mod expres printr-un înscris, autentic sau sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute.

Fideiusiunea se poate constitui pentru a garanta obligaţia unui alt fideiusor.

Fideiusiunea nu poate exista decât pentru o obligaţie valabilă. Se pot însă garanta prin fideiusiune obligaţii naturale, precum şi cele de care debitorul principal se poate libera invocând incapacitatea sa, dacă fideiusorul cunoştea aceste împrejurări. De asemenea, fideiusiunea poate fi constituită pentru o datorie viitoare sau condiţională.

Cu titlu general, însă, fideiusiunea nu poate fi extinsă peste limitele în care a fost contractată. Fideiusiunea care depăşeşte ceea ce este datorat de debitorul principal sau care este contractată în condiţii mai oneroase nu este valabilă decât în limita obligaţiei principale.

Întinderea fideiusiunii. În lipsa unei stipulaţii contrare, fideiusiunea unei obligaţii principale se întinde la toate accesoriile acesteia, chiar şi la cheltuielile ulterioare notificării făcute fideiusorului şi la cheltuielile aferente cererii de chemare în judecată a acestuia.

În ce priveşte stingerea datoriilor, tratată distinct în Titlul VII din Codul civil, fideiusiunea apare în ce priveşte modalităţile de stingere a obligaţiilor.

Astfel, în cazul stingerii prin compensaţie a datoriilor reciproce, fideiusorul poate opune în compensaţie creanţa pe care debitorul principal o dobândeşte împotriva creditorului obligaţiei garantate. Debitorul principal nu poate, pentru a se libera faţă de creditorul său, să opună compensaţia pentru ceea ce acesta din urmă datorează fideiusorului.

Rămânând în sfera stingerii obligaţiilor, atunci când, în cadrul aceluiaşi raport obligaţional, calităţile de creditor şi debitor se întrunesc în aceeaşi persoană, obligaţia se stinge de drept prin confuziune. Confuziunea ce operează prin reunirea calităţilor de creditor şi debitor profită fideiusorilor. Cea care operează prin reunirea calităţilor de fideiusor şi creditor ori de fideiusor şi debitor principal nu stinge obligaţia principală.

În sfârşit, în ce priveşte stingerea obligaţiilor prin remiterea de datorie, prin care creditorul îl liberează pe debitor de obligaţia sa, remiterea de datorie făcută debitorului principal îl liberează pe fideiusor, ca şi pe oricare alte persoane ţinute pentru el. Remiterea de datorie consimţită în favoarea fideiusorului nu îl liberează de obligaţii pe debitorul principal. Dacă remiterea de datorie este convenită cu unul dintre fideiusori, ceilalţi rămân obligaţi să garanteze pentru tot, cu includerea părţii garantate de acesta, numai dacă au consimţit expres la exonerarea lui. Prestaţia pe care a primit-o creditorul de la un fideiusor pentru a-l exonera de obligaţia de garanţie se impută asupra datoriei, profitând, în proporţia valorii acelei prestaţii, atât debitorului principal, cât şi celorlalţi fideiusori.

Despre autor  ⁄ Mihai Sintescu

Mihai Sintescu este redactor colaborator la LegeStart.ro. Contact: legestart@indaco.ro.

Fara comentarii

Scrie un comentariu