9 Decembrie, 2016

Cesiunea de creanţe: reglementări naţionale şi europene

Cadrul legal naţional aplicabil cesiunii de creanţe

Legislaţie incidentă

- regimul juridic general: Codul Civil (art. 1566 – 1592 din Nou cod civil)

- regimul juridic al creditului ipotecar pentru investiţii imobiliare: Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, cu modificările şi completările ulterioare;

- regimul juridic al instituţiilor financiare nebancare: Legea nr. 93/2009 privind instituţiile financiare nebancare, cu modificările şi completările ulterioare;

- regimul juridic al contractului de credit pentru consumatori: OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, cu modificările şi completările ulterioare;

Aspecte juridice

Cesiunea de creanţă este convenţia prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanţă împotriva unui terţ, fiind reglementată prin dispoziţiile art. 1566 – 1592 din Nou cod civil.

Cesiunea de creanţă poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Dacă cesiunea este cu titlu gratuit, se completează în mod corespunzător cu cele din materia contractului de donaţie. Dacă cesiunea este cu titlu oneros, se completează în mod corespunzător cu cele din materia contractului de vânzare-cumpărare sau, după caz, cu cele care reglementează orice altă operaţiune juridică în cadrul căreia părţile au convenit să se execute prestaţia constând în transmiterea unei creanţe.

Cesiunea de creanţă transferă cesionarului:

a) toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanţa cedată;

b) drepturile de garanţie şi toate celelalte accesorii ale creanţei cedate.

Cu toate acestea, cedentul nu poate să predea cesionarului, fără acordul constituitorului, posesia bunului luat în gaj. În cazul în care constituitorul se opune, bunul gajat rămâne în custodia cedentului.

Nu pot face obiectul unei cesiuni creanţele care sunt declarate netransmisibile de lege. Creanţa ce are ca obiect o altă prestaţie decât plata unei sume de bani poate fi cedată numai dacă cesiunea nu face ca obligaţia să fie, în mod substanţial, mai oneroasă.

Cesiunea care este interzisă sau limitată prin convenţia cedentului cu debitorul nu produce efecte în privinţa debitorului decât dacă:

a) debitorul a consimţit la cesiune;

b) interdicţia nu este expres menţionată în înscrisul constatator al creanţei, iar cesionarul nu a cunoscut şi nu trebuia să cunoască existenţa interdicţiei la momentul cesiunii;

c) cesiunea priveşte o creanţă ce are ca obiect o sumă de bani.

Creanţa privitoare la o sumă de bani poate fi cedată în parte. Creanţa ce are ca obiect o altă prestaţie nu poate fi cedată în parte decât dacă obligaţia este divizibilă, iar cesiunea nu face ca aceasta să devină, în mod substanţial, mai oneroasă pentru debitor.

Creanţa este cedată prin simpla convenţie a cedentului şi a cesionarului, fără notificarea debitorului. Consimţământul debitorului nu este cerut decât atunci când, după împrejurări, creanţa este legată în mod esenţial de persoana creditorului.

Cedentul este obligat să remită cesionarului titlul constatator al creanţei aflat în posesia sa, precum şi orice alte înscrisuri doveditoare ale dreptului transmis. În caz de cesiune parţială a creanţei, cesionarul are dreptul la o copie legalizată a înscrisului constatator al creanţei, precum şi la menţionarea cesiunii, cu semnătura părţilor, pe înscrisul original.

Cesiunea de creanţă produce efecte între cedent şi cesionar, iar acesta din urmă poate pretinde tot ceea ce primeşte cedentul de la debitor, chiar dacă cesiunea nu a fost făcută opozabilă debitorului. Cesionarul poate, în aceleaşi împrejurări, să facă acte de conservare cu privire la dreptul cedat.

Dacă nu s-a convenit altfel, dobânzile şi orice alte venituri aferente creanţei, devenite scadente, dar neîncasate încă de cedent, se cuvin cesionarului, cu începere de la data cesiunii.

Debitorul are dreptul să fie despăgubit de cedent şi de cesionar pentru orice cheltuieli suplimentare cauzate de cesiune.

Debitorul este ţinut să plătească cesionarului din momentul în care:

a) acceptă cesiunea printr-un înscris cu dată certă;

b) primeşte o comunicare scrisă a cesiunii, pe suport hârtie sau în format electronic, în care se arată identitatea cesionarului, se identifică în mod rezonabil creanţa cedată şi se solicită debitorului să plătească cesionarului. În cazul unei cesiuni parţiale, trebuie indicată şi întinderea cesiunii.

Înainte de acceptare sau de primirea comunicării, debitorul nu se poate libera decât plătind cedentului.

Atunci când comunicarea cesiunii este făcută de cesionar, debitorul îi poate cere acestuia să îi prezinte dovada scrisă a cesiunii. Până la primirea unei asemenea dovezi, debitorul poate să suspende plata. Comunicarea cesiunii nu produce efecte dacă dovada scrisă a cesiunii nu este comunicată debitorului.

Cesiunea unei universalităţi de creanţe, actuale sau viitoare, nu este opozabilă terţilor decât prin înscrierea cesiunii în arhivă. Cu toate acestea, cesiunea nu este opozabilă debitorilor decât din momentul comunicării ei.

Atunci când cesiunea se comunică odată cu acţiunea intentată împotriva debitorului, acesta nu poate fi obligat la cheltuieli de judecată dacă plăteşte până la primul termen, afară de cazul în care, la momentul comunicării cesiunii, debitorul se afla deja în întârziere. Cesiunea nu este opozabilă fideiusorului decât dacă formalităţile prevăzute pentru opozabilitatea cesiunii faţă de debitor au fost îndeplinite şi în privinţa fideiusorului însuşi.

Debitorul poate să opună cesionarului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut invoca împotriva cedentului. Astfel, el poate să opună plata făcută cedentului înainte ca cesiunea să îi fi devenit opozabilă, indiferent dacă are sau nu cunoştinţă de existenţa altor cesiuni, precum şi orice altă cauză de stingere a obligaţiilor survenită înainte de acel moment.

Debitorul poate, de asemenea, să opună cesionarului plata pe care el însuşi ori fideiusorul său a făcut-o cu bună-credinţă unui creditor aparent, chiar dacă au fost îndeplinite formalităţile cerute pentru a face opozabilă cesiunea debitorului şi terţilor. În cazul în care cesiunea i-a devenit opozabilă prin acceptare, debitorul cedat nu mai poate opune cesionarului compensaţia pe care o putea invoca în raporturile cu cedentul.

Atunci când cedentul a transmis aceeaşi creanţă mai multor cesionari succesivi, debitorul se liberează plătind în temeiul cesiunii care i-a fost comunicată mai întâi sau pe care a acceptat-o mai întâi printr-un înscris cu dată certă. În raporturile dintre cesionarii succesivi ai aceleiaşi creanţe este preferat cel care şi-a înscris mai întâi cesiunea la arhivă, indiferent de data cesiunii sau a comunicării acesteia către debitor.

În cazul unei cesiuni parţiale, cedentul şi cesionarul sunt plătiţi proporţional cu valoarea creanţei fiecăruia dintre ei. Această regulă se aplică în mod corespunzător cesionarilor care dobândesc împreună aceeaşi creanţă.

Dacă cesiunea este cu titlu oneros, cedentul are, de drept, obligaţia de garanţie faţă de cesionar. Astfel, cedentul garantează existenţa creanţei în raport cu data cesiunii, fără a răspunde şi de solvabilitatea debitorului cedat. Dacă cedentul s-a obligat expres să garanteze pentru solvabilitatea debitorului cedat, se prezumă, în lipsa unei stipulaţii contrare, că s-a avut în vedere numai solvabilitatea de la data cesiunii.

Răspunderea pentru solvabilitatea debitorului cedat se întinde până la concurenţa preţului cesiunii, la care se adaugă cheltuielile suportate de cesionar în legătură cu cesiunea. De asemenea, dacă cedentul cunoştea, la data cesiunii, starea de insolvabilitate a debitorului cedat, sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispoziţiile legale privind răspunderea vânzătorului de rea-credinţă pentru viciile ascunse ale bunului vândut. În lipsă de stipulaţie contrară, cedentul cu titlu gratuit nu garantează nici măcar existenţa creanţei la data cesiunii.

În toate cazurile, cedentul răspunde dacă, prin fapta sa proprie, singură ori concurentă cu fapta unei alte persoane, cesionarul nu dobândeşte creanţa în patrimoniul său ori nu poate să o facă opozabilă terţilor.    

Cadrul legal naţional prevăzut de legislaţia contabilă

Conform prevederilor art. 16. din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, „contabilitatea clienţilor şi furnizorilor, a celorlalte creanţe şi obligaţii se ţine pe categorii, precum şi pe fiecare persoană fizică sau juridică”.

În aplicarea art. 16. din Legea nr. 82/1991, a fost elaborat punctul 190 din Reglementarea conformă cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Directiva a VII-a a Comunităţilor Economice Europene, aprobată prin Ordinul M.F.P. nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, care prevede: „În cazul cesionării unei creanţe, diferenţa dintre valoarea creanţei preluate prin cesionare şi suma de achitat cedentului reprezintă venit la data constatării drepturilor şi obligaţiilor, potrivit clauzelor contractuale.

Conform prevederilor punctului 20 alin. (3) şi (4) din Reglementarea conformă cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Directiva a VII-a a Comunităţilor Economice Europene, aprobată prin Ordinul M.F.P. nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene:

“- Un activ reprezintă o resursă controlată de către entitate ca rezultat al unor evenimente trecute, de la care se aşteptă să genereze beneficii economice viitoare pentru entitate. Un activ este recunoscut în contabilitate şi prezentat în bilanţ atunci când este probabilă realizarea unui beneficiu economic viitor de către entitate şi activul are un cost sau o valoare care poate fi evaluat(ă) în mod credibil;

- O datorie reprezintă o obligaţie actuală a entităţii ce decurge din evenimente trecute şi prin decontarea căreia se aşteptă să rezulte o ieşire de resurse care încorporează beneficii economice. O datorie este recunoscută în contabilitate şi prezentată în bilanţ atunci când este probabil că o ieşire de resurse încorporând beneficii economice va rezulta din decontarea unei obligaţii prezente şi când valoarea la care se va realiza această decontare poate fi evaluată în mod credibil;

- Beneficiile economice reprezintă potenţialul de a contribui, direct sau indirect, la fluxul de numerar sau echivalente de numerar către entitate. Această contribuţie se reflectă fie sub forma creşterii intrărilor de numerar, fie sub forma reducerii ieşirilor de numerar, de exemplu, prin reducerea costurilor de producţie.    Astfel, potenţialul poate fi unul productiv, atunci când activul este utilizat separat sau împreună cu alte active pentru prestarea de servicii sau producerea de bunuri destinate vânzării de către entitate. De asemenea, potenţialul poate îmbrăca forma convertibilităţii în numerar sau echivalente de numerar.”

Conform prevederilor punctului 41 din Reglementarea conformă cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Directiva a VII-a a Comunităţilor Economice Europene, aprobată prin Ordinul M.F.P. nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene:

“La întocmirea situaţiilor financiare anuale, evaluarea trebuie făcută pe o bază prudentă şi, în special:

 a) în contul de profit şi pierdere poate fi inclus numai profitul realizat la data bilanţului;

 b) trebuie să se ţină cont de toate datoriile apărute în cursul exerciţiului financiar curent sau al unui exerciţiu precedent, chiar dacă acestea devin evidente numai între data bilanţului şi data întocmirii acestuia;

 c) trebuie să se ţină cont de toate datoriile previzibile şi pierderile potenţiale apărute în cursul exerciţiului financiar curent sau al unui exerciţiu financiar precedent, chiar dacă acestea devin evidente numai între data bilanţului şi data întocmirii acestuia. În acest scop sunt avute în vedere şi eventualele provizioane, precum şi datoriile rezultate din clauze contractuale;

 d) trebuie să se ţină cont de toate deprecierile, indiferent dacă rezultatul exerciţiului financiar este pierdere sau profit. Înregistrarea ajustărilor pentru depreciere sau pierdere de valoare se efectuează pe seama conturilor de cheltuieli, indiferent de impactul acestora asupra contului de profit şi pierdere. Ca urmare, activele şi veniturile nu trebuie să fie supraevaluate, iar datoriile şi cheltuielile, subevaluate. Totuşi, exercitarea prudenţei nu permite, de exemplu, constituirea de provizioane excesive, subevaluarea deliberată a activelor sau veniturilor, dar nici supraevaluarea deliberată a datoriilor sau cheltuielilor, deoarece situaţiile financiare nu ar mai fi neutre şi nu ar mai avea calitatea de a fi credibile.”

Conform prevederilor punctului 49 in Reglementarea conformă cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Directiva a VII-a a Comunităţilor Economice Europene, aprobată prin Ordinul M.F.P. nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene:

“Elementele prezentate în situaţiile financiare anuale se evaluează, de regulă, pe baza principiului costului de achiziţie sau al costului de producţie. Cazurile în care nu se foloseşte costul de achiziţie sau costul de producţie sunt cele prevăzute de prezentele reglementări. În situaţia în care s-a optat pentru reevaluarea imobilizărilor corporale sau evaluarea instrumentelor financiare la valoarea justă, se aplică regulile de evaluare alternative”.

Conform prevederilor punctului 50 in Reglementarea conformă cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Directiva a VII-a a Comunităţilor Economice Europene, aprobată prin Ordinul M.F.P. nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene:

“La data intrării în entitate, bunurile se evaluează şi se înregistrează în contabilitate la valoarea de intrare, care se stabileşte astfel:

a) la cost de achiziţie – pentru bunurile procurate cu titlu oneros;

b) la cost de producţie – pentru bunurile produse în entitate;

c) la valoarea de aport, stabilită în urma evaluării – pentru bunurile reprezentând aport la capitalul social;

d) la valoarea justă – pentru bunurile obţinute cu titlu gratuit sau constatate plus la inventariere.”

Conform prevederilor punctului 56 alin. (3) din Reglementarea conformă cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Directiva a VII-a a Comunităţilor Economice Europene, aprobată prin Ordinul M.F.P. nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene:

Evaluarea la inventar a creanţelor şi a datoriilor se face la valoarea lor probabilă de încasare sau de plată. Diferenţele constatate în minus între valoarea de inventar stabilită la inventariere şi valoarea contabilă a creanţelor se înregistrează în contabilitate pe seama ajustărilor pentru deprecierea creanţelor. Pentru creanţele incerte se constituie ajustări pentru pierdere de valoare.”

Interpretarea formulată de Ministerul Finanţelor Publice pentru cadrul legal naţional prevăzut de legislaţia contabilă

În aplicarea art. 16. din Legea nr. 82/1991, a fost elaborat punctul 190 din Reglementarea conformă cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Directiva a VII-a a Comunităţilor Economice Europene, aprobată prin Ordinul M.F.P. nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, care prevede: „În cazul cesionării unei creanţe, diferenţa dintre valoarea creanţei preluate prin cesionare şi suma de achitat cedentului reprezintă venit la data constatării drepturilor şi obligaţiilor, potrivit clauzelor contractuale.

În Ghidul practic privind unele aspecte privind aplicarea reglementărilor contabile conforme cu Directiva a IV-a a CEE, parte componentă a reglementărilor contabile conforme cu Directivele Europene, aprobate prin Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 3.055/2009, publicat de Ministerul Finanţelor Publice pe site-ul propriu, la paginile 84 – 86, este prezentat tratamentul contabil aplicabil cesiunii de creanţă, astfel:

“Creanţele incerte se înregistrează distinct în contabilitate (contul 4118 “Clienţi incerţi sau în litigiu” sau în conturi analitice ale conturilor de creanţe, pentru alte creanţe decât clienţii). Scoaterea din evidenţă a unei creanţe poate fi efectuată şi prin cedarea acesteia către un alt creditor. Potrivit reglementărilor contabile, în cazul cesionării unei creanţe, diferenţa dintre valoarea creanţei preluate prin cesionare şi suma de achitat cedentului reprezintă venit la data constatării drepturilor şi obligaţiilor, potrivit clauzelor contractuale.”

Despre autor  ⁄ Maria Bădoi

Maria Bădoi este expert contabil. Site: http://www.contabilii.ro Contact: contact@contabilii.ro

Fara comentarii

Scrie un comentariu