10 Decembrie, 2016

Ce trebuie să ştim despre practicile comerciale înşelătoare?

Mai jos găsiţi câteva repere din legislaţia românească, precum şi soluţii ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pe această temă.

Legea nr. 158/2008 privind publicitatea înşelătoare şi publicitatea comparativă (republicată în M.Of. nr. 454/2013), atunci când se referă la publicitatea înşelătoare o defineşte ca fiind publicitatea care, în orice mod, inclusiv prin modul de prezentare, induce sau poate induce în eroare persoanele cărora i se adresează ori care iau contact cu aceasta şi care, din cauza caracterului înşelător, poate afecta comportamentul economic al acestora sau care, din acest motiv, prejudiciază ori poate prejudicia un concurent. Pentru a determina dacă publicitatea este înşelătoare, trebuie să se ia în considerare toate aspectele acesteia, în special orice informaţie conţinută de aceasta cu privire la:

- caracteristicile bunurilor sau serviciilor;
- preţul sau modul de calcul al preţului şi condiţiile în care se distribuie bunurile ori se prestează serviciile;
- natura, atribuţiile şi drepturile comerciantului care îşi face publicitate, cum ar fi: identitatea şi bunurile sale, calificările şi deţinerea drepturilor de proprietate industrială, comercială sau intelectuală ori premiile şi distincţiile acestuia.

În vederea combaterii şi stopării publicităţii înşelătoare, comercianţii, precum şi asociaţiile şi organizaţiile care au un interes legitim pot să sesizeze Ministerul Finanţelor sau, după caz, Consiliul Naţional al Audiovizualului.

Nerespectarea de către comercianţi a prevederilor art. 4 din lege (potrivit căruia publicitatea înşelătoare este interzisă) şi ale art. 6 (privind publicitatea comparativă) constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă de la 3.000 lei la 30.000 lei. Constatarea şi aplicarea sancţiunilor se fac de către reprezentanţii Ministerului Finanţelor sau, după caz, ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor.

art6Sursa foto: Lege5 Online

Dreptul de sesizare al comercianţilor se prescrie în termen de 3 luni de la data la care persoanele, asociaţiile sau organizaţiile care au un interes legitim au luat cunoştinţă de anunţul publicitar, dar nu mai târziu de 6 luni de la data apariţiei acestuia.

Odată cu aplicarea sancţiunii contravenţionale, instituţiile şi autorităţile abilitate pot dispune următoarele măsuri, după caz:

- interzicerea publicităţii, în cazul în care a fost difuzată sau urmează să fie difuzată;
- încetarea publicităţii până la data corectării ei;
- publicarea deciziei autorităţii publice, în totalitate sau parţial, şi stabilirea modului în care urmează să se realizeze;
- publicarea pe cheltuiala contravenientului a unuia sau mai multor anunţuri rectificative, cu fixarea conţinutului şi a modului de difuzare.

Legea transpune integral prevederile Directivei 2006/114/CE, privind publicitatea înşelătoare şi comparativă, a Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE) nr. L376 din 27 decembrie 2006.

CJUE: o practică comercială înşelătoare faţă de consumator este neloială

Astfel s-a pronunţat CJUE în cauza C-435/11 CHS Tour Services GmbH/Team4 Travel GmbH, adăugând că, prin urmare, o astfel de practică este interzisă, fără să fie necesar să se demonstreze că aceasta este contrară cerinţelor diligenţei profesionale.

Speţa este interesantă, atât pentru comercianţi, dar şi pentru simplul consumator de servicii – în cazul de faţă servicii turistice.

Team4 Travel, o agenţie de turism cu sediul în Innsbruck (Austria), specializată în vânzarea de vacanţe de iarnă şi de cursuri de schi în Austria pentru grupuri şcolare britanice, indica în broşura sa în limba engleză pentru sezonul de iarnă 2012 că diferite unităţi de cazare puteau fi rezervate în anumite perioade exclusiv prin intermediul serviciilor oferite de aceasta. De fapt, respectivele unităţi de cazare îi garantaseră Team4 Travel, prin contract, o astfel de exclusivitate.

Cu toate acestea, unităţile de cazare în cauză nu respectau această exclusivitate şi acordau anumite cote pentru aceleași date către CHS Tour Services, o agenţie de voiaj concurentă, de asemenea cu sediul în Innsbruck, însă Team4 Travel nu cunoştea acest lucru la momentul distribuirii broşurilor sale.

Considerând că declaraţia de exclusivitate cuprinsă în broşurile Team4 Travel încălca interdicţia practicilor neloiale, CHS a solicitat instanţelor austriece să îi interzică Team4 Travel să utilizeze respectiva declaraţie. Primele două instanţe au respins această cerere, pentru motivul că, în opinia lor, nu exista o practică neloială. Astfel, având în vedere garanţiile de exclusivitate care îi fuseseră acordate de unităţile de cazare, Team4 Travel ar fi respectat cerinţele de diligenţă profesională. CHS a formulat atunci recurs la Curtea supremă, Austria.

Curtea Supremă observă că informaţia privind exclusivitatea conţinută în broşurile publicate de Team4 Travel este incorectă în mod obiectiv. Îndeplinind toate criteriile prevăzute în mod expres în această privinţă de Directiva privind practicile comerciale neloiale, această informaţie ar constitui, în percepţia consumatorului mediu, o practică comercială înşelătoare. Cu toate acestea, având în vedere economia generală a directivei, instanţa naţională se întreabă dacă, înainte de a califica o practică drept înşelătoare, şi prin urmare neloială şi interzisă, trebuie să se verifice, pe lângă aceste criterii, dacă respectiva practică este contrară cerinţelor diligenţei profesionale, situaţie care nu s-ar regăsi în speţă, pentru motivul că Team4 Travel ar fi făcut totul pentru a garanta exclusivitatea de care se prevalează în broşurile sale. Oberster Gerichtshof s-a adresat atunci Curţii de Justiţie pentru interpretarea directivei menţionate.

Prin hotărârea pronunţată, Curtea răspunde că, în cazul în care o practică comercială îndeplineşte toate criteriile enunţate în mod expres de dispoziţia directivei care reglementează în mod specific practicile înşelătoare faţă de consumator, nu este necesară verificarea aspectului dacă o astfel de practică este de asemenea contrară cerinţelor diligenţei profesionale în sensul aceleiaşi directive pentru ca aceasta să poată fi considerată în mod valabil ca fiind neloială şi, prin urmare, interzisă.

Astfel, potrivit dispoziţiei relevante din directivă, caracterul înşelător al unei practici comerciale depinde numai de împrejurarea că ea este mincinoasă prin faptul că conţine informaţii false sau că, în mod general, poate induce în eroare consumatorul mediu cu privire, printre altele, la natura sau la principalele caracteristici ale unui produs sau ale unui serviciu și că, prin urmare, poate să îl determine pe acest consumator să ia o decizie comercială pe care nu ar fi luat-o în absenţa unei astfel de practici. Astfel, elementele constitutive ale unei practici comerciale înşelătoare sunt concepute, în esenţă, din perspectiva consumatorului în calitate de destinatar al practicilor comerciale neloiale.

În ipoteza în care aceste caracteristici sunt îndeplinite, practica trebuie considerată înşelătoare şi, prin urmare, neloială şi interzisă, fără a fi necesară verificarea condiţiei – cuprinse într-o altă dispoziţie din aceeaşi directivă care enunţă definiţia generală a practicilor comerciale neloiale şi care avea legătură cu domeniul antreprenorului – dacă practica este contrară cerințelor diligenţei profesionale.

Astfel, directiva garantează în caz de practici comerciale înşelătoare un nivel ridicat de protecţie a consumatorilor. Aceste practici, împreună cu practicile comerciale agresive, constituie practicile comerciale neloiale sunt, de departe, cele mai numeroase.

Această soluţie a fost pronunţată de CJUE ca răspuns la o intrebare preliminară solicitată de instanţele naţionale. Referirile la reglementarea comunitară privesc Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 2005 privind practicile neloiale ale întreprinderilor de pe piaţa internă faţă de consumatori şi de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE şi 2002/65/CE ale Parlamentului European şi ale Consiliului şi a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului (JO L 149, p. 22, Ediţie specială, 15/vol. 14, p. 260, rectificare în JO L 129, p. 40).

Notă: Actele normative menţionate în acest articol pot fi consultate gratuit în Lege5 Online. Atenţie: Actele normative sunt disponibile gratuit în forma publicată în Monitorul Oficial. Doar abonaţii Lege5 au acces la forma consolidată a acestora.

comentarii

Despre autor  ⁄ Eugen Staicu

Eugen Staicu este redactor colaborator la LegeStart.ro. Contact: legestart@indaco.ro.

Fara comentarii

Scrie un comentariu