29 Martie, 2017

CCR și-a motivat decizia sa referitor la medierea în procesul penal

Prin Decizia nr. 397/2016 Curtea Constituţională (CCR), cu majoritate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate formulată într-un dosar şi a constatat că dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, în interpretarea dată prin Decizia nr. 9/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituţionale în măsura în care încheierea unui acord de mediere cu privire la infracţiunile pentru care poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei. 

De dată relativ recentă Decizia CCR nr. 397/2016 a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 532/2016 și, de la data publicării, adică de la data de 15.07.2016 decizia este general obligatorie şi are putere numai pentru viitor.

Potrivit art.147 alin.1 din Constituţie, „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”

Cum și-au motivat autorii – în esență – excepţia de neconstituţionalitate ?

Din motivarea excepţiei a reiesit că aceasta priveşte dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, în interpretarea dată prin Decizia nr. 9/17.04.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406/09.06.2015 (….).

Prin decizia menţionată, Înalta Curte a stabilit că: “1. în aplicarea dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, încheierea unui acord de mediere constituie o cauză sui-generis care înlătură răspunderea penală, distinctă de împăcare; 2. încheierea unui acord de mediere în condiţiile Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator poate interveni în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale.

Cu privire la interpretarea dată dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006 prin hotărârea prealabilă mai sus menţionată, instanţa de judecată (Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală) şi reprezentantul Ministerului Public, autori ai excepţiei, au apreciat că o atare interpretare aduce atingere prevederilor constituţionale privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, principiul legalităţii, egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, dreptul la un proces echitabil, rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării, înfăptuirea justiţiei în numele legii, unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei şi asigurarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a interpretării şi aplicării unitare a legii, în măsura în care încheierea unui acord de mediere poate să determine, în planul dreptului substanţial, înlăturarea răspunderii penale, iar, în planul dreptului procesual, încetarea procesului penal în alte condiţii decât cele prevăzute de lege pentru împăcare. 

Care este conţinutul textelor de lege supuse analizei constituționalității lor de către CCR?

Art.67 din Legea nr.192/2006:(1) Dispoziţiile din prezenta lege se aplică şi în cauzele penale, atât în latura penală, cât şi în latura civilă, după distincţiile arătate în prezenta secţiune.

(2) În latura penală a procesului, dispoziţiile privind medierea se aplică numai în cauzele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

(3) Părţile şi subiecţii procesuali nu pot fi constrânşi să accepte procedura medierii.” 

Cum a motivat CCR -în esență- decizia de neconstituţionalitate?

(…)în jurisprudenţa CCR (….) pot fi identificate două abordări distincte, în funcţie de obiectul criticii de neconstituţionalitate, şi anume: în primul caz, când autorul excepţiei critică însăşi decizia pronunţată într-un recurs în interesul legii, excepţia are caracter inadmisibil, şi, respectiv, în a doua situaţie, dacă excepţia de neconstituţionalitate se referă la textele de lege interpretate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu prilejul soluţionării unui recurs în interesul legii, CCR are competenţa de a se pronunţa pe fondul excepţiei.

CCR a reţinut că, potrivit art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu poate fi exercitată dacă a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii.

Din dispoziţiile art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală reiese că în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. g) din acest cod instanţa pronunţă încetarea procesului penal.

Referitor la instituţia medierii, CCR a reţinut că (….) legiuitorul român a reglementat medierea şi profesia de mediator printr-o lege specială, respectiv prin Legea nr. 192/2006, care în art. 1 defineşte medierea ca fiind o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor. De esenţa instituţiei medierii este încrederea pe care părţile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le sprijine pentru soluţionarea conflictului, prin obţinerea unei soluţii reciproc convenabile, eficiente şi durabile.

Art. 67 din Legea nr. 192/2006 stabileşte, pe de o parte, aplicabilitatea medierii şi în cauze penale, atât în latura penală, cât şi în latura civilă [alin. (1) ], iar, pe de altă parte, sfera de aplicare a medierii în latura penală a procesului ca fiind constituită din infracţiunile pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile şi împăcarea înlătură răspunderea penală [alin. (2) ].

Retragerea plângerii prealabile, ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale, este reglementată în art. 158 din Codul penal, care delimitează momentul până la care operează această instituţie, sfera infracţiunilor şi consecinţele sale juridice.

Punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată în cazul anumitor  infracţiuni prevăzute de Codul penal (….).

Retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă [art. 158 alin. (2) din Codul penal] şi poate interveni până la pronunţarea unei hotărâri definitive [art. 158 alin. (1) din Codul penal].

În ceea ce priveşte împăcarea, aceasta constituie înţelegerea intervenită între persoana vătămată/partea civilă şi suspect/inculpat şi, dacă este cazul, partea responsabilă civilmente de a pune capăt conflictului născut din săvârşirea infracţiunii şi de a renunţa la punerea în mişcare a acţiunii penale sau la continuarea procesului penal. Instituţia împăcării este reglementată prin dispoziţiile art. 159 din Codul penal, articol ce încheie sediul materiei rezervat ansamblului cauzelor care înlătură răspunderea penală.

Act bilateral caracterizat prin acordul de voinţă dintre persoanele între care intervine, împăcarea este o cauză care – în privinţa anumitor infracţiuni – înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă, efecte care se produc dacă împăcarea are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei [art. 159 alin. (1), (2) şi (3) din Codul penal].

Conţinutul instituţiei împăcării din noul Cod penal a fost substanţial reconsiderat faţă de cel din Codul penal din 1969 (art. 132) prin instituirea unor noi condiţii şi introducerea de dispoziţii exprese privind funcţionarea instituţiei în cazul persoanei juridice, remarcându-se, totodată, restrângerea sferei infracţiunilor în cazul cărora este aplicabilă.

Astfel, prin noul Cod penal s-a produs răsturnarea regulii valabile în reglementarea anterioară, împăcarea putând interveni numai în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu şi numai dacă legea o prevede în mod expres [art. 159 alin. (1) din Codul penal]. Instituţia împăcării este incidentă în cazul anumitor infracţiuni prevăzute de Codul penal (….).

Un alt element de noutate a fost introdus de dispoziţiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal şi vizează momentul procesual până la care poate interveni împăcarea, şi anume până la citirea actului de sesizare a instanţei, ceea ce înseamnă că împăcarea poate interveni în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi în faţa instanţei de fond, dar numai până la citirea actului de sesizare.

În vechea reglementare cuprinsă în art. 132 alin. 2 din Codul penal din 1969, împăcarea părţilor producea efecte dacă intervenea până la rămânerea definitivă a hotărârii(…).

Totodată, prin Decizia nr. 508/2014, menţionată anterior, CCR a reţinut că reglementarea de către legiuitor a termenului citirii actului de sesizare a instanţei, ca ultim moment până la care poate interveni împăcarea, este pe deplin justificată prin finalitatea urmărită, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţii de exercitare abuzivă a acestui drept (…..).

Revenind la mediere (…) împăcarea constă în înţelegerea intervenită între persoana vătămată/partea civilă şi suspect/inculpat şi, dacă este cazul, partea responsabilă civilmente de a pune capăt conflictului născut din săvârşirea infracţiunii şi de a renunţa la punerea în mişcare a acţiunii penale sau la continuarea procesului penal – spre deosebire de retragerea plângerii prealabile, care este un act unilateral de voinţă – poate duce la concluzia că încheierea unui acord de mediere cu privire la infracţiunile pentru care poate interveni împăcarea nu este, în esenţă, altceva decât o modalitate de realizare a împăcării, ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale.

(…) CCR a constatat că efectul juridic al interpretării date dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006 prin Decizia nr. 9/17.04.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – potrivit căreia încheierea unui acord de mediere constituie o cauză sui-generis care înlătură răspunderea penală, distinctă de împăcare, ce poate interveni în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale -, este acela că în cauzele penale care privesc infracţiuni pentru care poate interveni împăcarea, odată ce a fost depăşit momentul procesual al citirii actului de sesizare a instanţei, inculpatul şi persoana vătămată/partea civilă, deşi nu se mai pot împăca în faţa instanţei de judecată [art. 159 alin. (3) din Codul penal], pot recurge la mediere, iar instanţa care soluţionează cauza, în primă instanţă sau în apel, este obligată să ia act de acordul de mediere şi să înceteze procesul penal ca urmare a medierii realizate de mediator, în condiţiile în care aceeaşi instanţă judecătorească nu mai poate să ia act, în mod nemijlocit, de voinţa inculpatului şi a persoanei vătămate/părţii civile de a stinge litigiul penal.

Pe această cale se ajunge la eludarea finalităţii urmărite de legiuitorul noului Cod penal prin reglementarea termenului citirii actului de sesizare a instanţei ca ultim moment până la care poate interveni împăcarea – finalitate care vizează, aşa cum s-a arătat (….), limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice – aducându-se atingere prevederilor art. 124 alin. (2) din Constituţie care consacră unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei.

Astfel, în ceea ce priveşte termenul până la care poate interveni încheierea unui acord de mediere cu privire la latura penală a cauzei, deşi art. 67 din Legea nr. 192/2006 nu prevede un anumit stadiu procesual, CCR a reţinut că acordul de mediere nu poate fi încheiat oricând în cursul procesului penal, ci doar atât timp cât poate interveni şi împăcarea, şi anume până la citirea actului de sesizare a instanţei, aşa cum prevede art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal.

Prin urmare, CCR a constatat că dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006, în interpretarea dată prin Decizia nr. 9/17.04.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituţionale în măsura în care încheierea unui acord de mediere cu privire la infracţiunile pentru care poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei, întrucât altfel se aduce atingere principiului privind unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, consacrat de art. 124 alin. (2) din Constituţie.

Ai nevoie de Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator? Poţi cumpăra actul la zi, în format PDF, de AICI!

comentarii

Despre autor  ⁄ Mădălina Moceanu

Mădălina Moceanu este specialist cu o experienţă de peste 15 ani în domeniul dreptului, ea colaborând atât cu societăţi din mediul privat, cât şi cu societăţi din mediul public. Totodată, este autoarea/coautoarea a zece cărţi de specialitate în domeniul dreptului. Contact: madalinamoceanu@yahoo.com

Fara comentarii

Scrie un comentariu