7 Decembrie, 2016

Atenţie la procedurile de verificare şi acceptare a furnizorilor de bunuri!

Puteţi deveni răspunzători în solidar cu importatorul!

În situaţiile în care avem de-a face cu bunuri introduse ilegal în Comunitatea Europeană, autoritatea vamală se poate îndrepta împotriva oricărei persoane care deţine aceste bunuri (chiar dacă nu le-a importat), dacă acea persoană ştia sau trebuia (rezonabil vorbind) să ştie că este implicată în comerţul cu bunuri introduse ilegal, avertizează consultanţii Deloitte Tax.

„Legislaţia vamală comunitară este foarte corectă faţă de contribuabili”, spune Mihai Petre, coordonatorul echipei de consultanţă vamală a Deloitte Tax. „Principiul proporţionalităţii, al certitudinii impunerii, rolul (pro)activ al organului fiscal, buna credinţă, dreptul contribuabilului de a fi ascultat, prevalenţa fondului asupra formei sunt esenţiale în relaţia dintre autoritate şi contribuabil. Nerespectarea acestor principii de către autorităţi conduce la anularea actelor administrative”.

Însă legislaţia comunitară aduce şi răspunderi suplimentare, avertizează Mihai Petre.

„Ne referim aici în primul rând la extinderea conceptului de debitor vamal şi asupra altor persoane decât importatorul. În situaţiile în care avem de-a face cu bunuri introduse ilegal în Comunitatea Europeană, autoritatea vamală se poate îndrepta împotriva oricărei persoane care deţine aceste bunuri (chiar dacă nu le-a importat), dacă acea persoana ştia sau trebuia (rezonabil vorbind) să ştie că este implicată în comerţul cu bunuri introduse ilegal”.

Legiuitorul european impune tuturor comercianţilor din Comunitate o anume responsabilitate, ca să acţioneze cu un anume nivel de prudenţă şi diligenţă, pentru a lupta împreună împotriva fraudei şi pentru a încuraja concurenţa loială în interiorul Comunităţii. Acest concept, cunoscut sub numele de supraveghere orizontală a comerţului cu bunuri, este menit să responsabilizeze toţi participanţii la lanţul logistic de aprovizionare.

Atât decizia dată de Curtea Europeană de Justiţie în noiembrie 2011 (cazul Jestel), cât şi practica recentă a autorităţilor vamale din România şi din alte state membre, nu fac decât să reitereze obligaţia contribuabililor implicaţi în comerţul cu bunuri de a-şi lua măsuri rezonabile de siguranţă că bunurile comercializate au fost vămuite. În eventualitatea unui control, ele trebuie să poată dovedi acest lucru.

Cea mai sigură metodă este solicitarea de documente care dovedesc că bunurile respective au fost vămuite – copie după declaraţia vamală de import. Când acest lucru nu este posibil comercial (de exemplu, furnizorul nu este dispus să ofere informaţii despre preţul de achiziţie a mărfii respective), se pot folosi documente care atestă statutul comunitar al bunurilor respective, în special pentru comerţul intracomunitar. Astfel de documente nu cuprind informaţii cu caracter confidenial, cum ar fi preţul de achiziţie.

Nu în ultimul rând, contribuabilii se pot proteja prin colaborarea cu operatori logistici/furnizori de bunuri importate care deţin certificarea AEO (Operator Economic Autorizat), acei piloni de bază ai conceptului de “supraveghere orizontală a comerţului cu bunuri”.

Statutul de AEO este o emblemă oferită de autoritatea vamală care certifică faptul că respectiva societate a implementat cele mai înalte standarde de siguranţă şi proceduri în relaţia cu autoritatea vamală, fiind un partener de încredere al autorităţii vamale. El se emite în urma unui audit riguros efectuat de autoritatea vamală din statul unde respectiva societate îşi desfăşoară activitatea, care vizează toate aspectele activităţii desfăşurate de aceasta. Se porneşte de la verificarea procedurilor de angajare a personalului, formare profesională, securitatea datelor şi perimetrele de desfăşurare a activităţii, modul de selectare a clienţilor şi furnizorilor şi se încheie cu analiza stabilităţii financiare, a solvabilităţii respectivei societăţi.

„La nivelul Uniunii Europene, mai mult de 40% din comerul internațional este efectuat prin peste 8.300 de societăţi care deţin statutul de Operator Economic Autorizat (AEO), din 2008 până în prezent”, menţionează Mihai Petre.

*

Jurisprudenţă

● În ce priveşte dreptul contribuabilului de a fi ascultat, tot în urma semnalărilor din partea Deloitte Tax (cu ocazia conferinţei „2012 – România, bine ai venit în Uniunea Vamală Europeană” organizată de Deloitte Tax pe 4 aprilie a.c.) notăm Decizia nr. 2615/2009 emisă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care instanţa a dat câştig de cauză contribuabilului, pe motiv că autoritatea fiscală nu i-a dat posibilitatea să-şi exprime punctul de vedere înainte de a-l sancţiona. Practic, autoritatea încălcase dreptul contribuabilului de a fi ascultat.

„Deşi acest principiu a fost prezent în legislaţia din România şi înainte de aderare, autorităţile fiscale nu i-au acordat atenţia cuvenită, în special autorităţile vamale, care de regulă trimit direct contribuabililor deciziile de impunere în baza informaţiilor disponibile în sistemul informatic, fără a le da posibilitatea să-și exprime punctul de vedere înainte de sancţiune. Însă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a confirmat puterea acestui principiu prin decizia sa, găsind un real sprijin în cazuistica europeană. Astfel, companiile pot invoca această decizie în practică în toate cazurile, sporindu-i astfel puterea nu doar în instanţă, ci şi la momentul controlului”, spune Mihai Petre.

Decizia dată de CJUE în noiembrie 2011 (cazul Jestel) – invocată mai sus – se referă la Hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene – Camera a II-a în cauza C 454/2010. În dosar, s-a cerut Curţii să pronunţe o hotărâre preliminară privitoare la interpretarea articolului 202 alineatul (3) a doua liniuţă din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului vamal comunitar, cerere formulată în cadrul unui litigiu între domnul Jestel, pe de o parte şi Biroul Vamal Principal din Aachen, pe de alta parte, cu privire la plata unei datorii vamale născute din introducerea ilegală a mărfurilor pe teritoriul vamal al Uniunii Europene. Articolul 202 din Codul vamal prevede:
„1. O datorie vamală la import poate să ia naştere prin:
a) introducerea ilegală pe teritoriul vamal al Comunităţii a mărfurilor supuse drepturilor de import sau
[…]
In sensul prezentului articol, introducerea ilegală reprezintă orice introducere care încalcă dispoziţiile articolelor 38-41 şi articolul 177 a doua liniuţă.
2. Datoria vamală se naşte în momentul în care mărfurile sunt introduse ilegal.
3. Debitorii vamali sunt:
– persoana care introduce ilegal astfel de mărfuri;
– orice persoană care a participat la introducerea ilegală a mărfurilor şi care ştia sau ar fi trebuit să ştie în mod normal că o astfel de introducere este ilegală;
– orice persoană care a dobândit sau deţinut mărfurile în cauză şi care ştia sau ar fi trebuit să ştie, în mod normal, în momentul achiziţionării sau primirii mărfurilor, că ele au fost introduse ilegal.”

Prin încheierea pronunţată, Curtea (Camera a doua) a declarat că Art. 202 alin. (3) a doua liniuţă din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului vamal comunitar trebuie interpretat în sensul ca persoana care, fără să contribuie în mod direct la introducerea mărfurilor, a participat la aceasta în calitate de intermediar pentru încheierea contractelor de vânzare  care au ca obiect mărfurile respective trebuie considerată ca debitoare a datoriei vamale născute din introducerea ilegală a mărfurilor pe teritoriul vamal al Uniunii Europene, din moment ce această persoană ştia sau trebuia să ştie în mod normal că introducerea menţionată este ilegală, fapt a cărui apreciere este de competenţa instanţei de trimitere.

Despre autor  ⁄ Eugen Staicu

Eugen Staicu este redactor colaborator la LegeStart.ro. Contact: legestart@indaco.ro.

Fara comentarii

Scrie un comentariu