10 Decembrie, 2016

Asigurări sociale în Uniunea Europeană: Voi ştiţi ce drepturi aveţi?

Primele trei luni de şedere într-o ţară comunitară nu implică condiţii deosebite. Însă o şedere prelungită presupune anumite condiţii şi formalităţi, despre al căror regim juridic vă spunem în cele ce urmează, inclusiv pe baza hotărârilor de interpretare date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE).

Cine are dreptul la liberă circulaţie?

Orice cetăţean al UE are dreptul de a locui pe teritoriul unui alt stat membru al UE pentru o perioadă de cel mult trei luni dacă deţine o carte de identitate sau un paşaport valabil, fără a trebui să îndeplinească alte formalităţi sau condiţii. Acest drept este prevăzut prin Articolul 6 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, publicată în Jurnalul Oficial seria L nr. 158 din 30.04.2004.  

După primele trei luni, cetăţenii UE trebuie să îndeplinească anumite condiţii, în funcţie de statutul pe care îl au în ţara gazdă, pentru a beneficia de dreptul de şedere.

Studenţii şi alte persoane inactive din punct de vedere economic, cum ar fi pensionarii, precum şi familiile acestora, pot locui într-un alt stat membru mai mult de trei luni numai dacă au asigurare de sănătate completă şi resurse financiare suficiente pentru ei înşişi şi pentru membrii familiei lor, astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de asistenţă socială al ţării gazdă.

Persoanele în căutarea unui loc de muncă au drept de şedere de cel mult şase luni, fără condiţii, şi, eventual, şi mai mult dacă demonstrează că au şanse reale de a-şi găsi un loc de muncă, potrivit articolului 7 şi articolului 14 alineatul (4) litera (b) din directivă. 

După cinci ani, cetăţenii UE şi membrii familiilor lor obţin dreptul de şedere permanentă, drept prevăzut de  articolul 16 din directivă.

Cine are dreptul la prestaţii de asistenţă socială?

Prestaţiile de asistenţă socială se acordă, în general, de către statele membre persoanelor care nu dispun de resurse suficiente pentru a-şi satisface nevoile de bază.

Lucrătorii mobili ai UE şi membrii familiilor acestora au dreptul la aceleaşi prestaţii de asistenţă socială ca şi resortisanţii ţării gazdă încă de la începutul şederii lor, potrivit dispoziţiilor articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul (UE) nr. 492/2011 al Parlamentului European şi al Consiliului din 5 aprilie 2011 privind libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Uniunii, publicat în Jurnalul Oficial seria L nr. 141 din 27.05.2011.

Şi ceilalţi cetăţeni ai UE care locuiesc în mod legal în alt stat membru al UE trebuie să beneficieze de egalitate de tratament în raport cu resortisanţii statului membru gazdă (art. 24 din directivă), dar sunt prevăzute măsuri destinate să protejeze statele membre gazdă împotriva unor sarcini financiare excesive.

În primele trei luni de şedere, legislaţia UE nu obligă statul membru gazdă să acorde asistenţă socială cetăţenilor UE inactivi din punct de vedere economic şi nici să acorde asistenţă socială persoanelor aflate în căutarea unui prim loc de muncă. Prestaţiile de natură financiară care, indiferent de statutul pe care îl au în temeiul legislaţiei naţionale, sunt destinate să faciliteze accesul la un loc de muncă pe piaţa muncii din statul membru gazdă nu pot fi considerate „prestaţii de asistenţă socială” în sensul articolului 24 alineatul (2) din directivă. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea de Justiţie a Uniunii europene în cauzele conexate C-22/08 şi C-23/08, Vatsouras şi Koupatantze, împotriva Arbeitsgemeinschaft Nürnberg 900 (Oficiul pentru Ocuparea Forţei de Muncă al orașului Nürnberg 900 – ARGE), cereri având ca obiect pronunţarea unei hotărâri preliminare.

Sozialgericht (tribunalul competent în materie socială) din Nürnberg a adresat Cur
ții de Justiţie trei întrebări preliminare în temeiul articolului 234 CE privind interpretarea articolelor 12 CE și 39 CE, precum și validitatea articolului 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora. Acesta a urmărit să afle dacă un resortisant elen cu domiciliul în Germania, stat în care a exercitat anterior o activitate profesională de scurtă durată, poate solicita acordarea prestaţiilor de asistenţă socială la sfârşitul primelor trei luni de şedere, în timp ce îşi caută în mod activ un loc de muncă. În soluţia dată, completul CJUE arată, la pct. 45: “Nu pot fi considerate „prestaţii de asistență socială” în sensul articolului 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38 prestaţiile de natură financiară care sunt menite să faciliteze accesul pe piața muncii, indiferent de calificarea acestora în legislaţia naţională.

Pentru următoarea perioadă de şedere, de până la cinci ani, în practică este puţin probabil ca cetăţenii UE să îndeplinească condiţiile pentru obţinerea prestaţiilor de asistenţă socială, întrucât, pentru a obţine dreptul de şedere, aceştia trebuie să fi prezentat autorităţilor naţionale dovezi că dispun de resurse suficiente, care sunt, cu titlu indicativ, egale sau mai mari decât pragul de venituri sub care se acordă asistenţă socială (cf. art. 8 alineatul 4 din directivă).

În cazul în care cetăţenii UE inactivi solicită totuşi prestaţii de asistenţă socială, de exemplu în cazul în care situaţia lor economică se schimbă în timp, cererea trebuie să fie evaluată ţinând seama de dreptul lor la egalitatea de tratament.

În cazuri specifice, solicitarea de asistenţă socială poate da naştere la o suspiciune rezonabilă din partea autorităţilor naţionale cu privire la faptul că este posibil ca persoana să fi devenit o povară excesivă pentru sistemul de asistenţă socială.

În acest context, un stat membru poate stabili că acordă asistenţă socială sau prestaţii speciale de tip necontributiv – reglementate de Regulamentul (CE) nr. 883/2004 – unui cetăţean din alt stat membru al UE doar dacă cetăţeanul respectiv îndeplineşte cerinţele pentru obţinerea unui drept legal de şedere pentru o perioadă mai mare de trei luni.

În acest sens, este de reţinut răspunsul dat de CJUE în Cauza C-140/12 Brey la cererea de decizie preliminară formulată de Curtea Supremă din Austria, întrucât această instanţă trebuia să se pronunţe cu privire la dreptul domnului Brey de a primi o „aloca
ție compensatorie” în temeiul dreptului austriac, care i‑a fost refuzată de Casa de asigurări de pensii. În special, instanţa de trimitere a solicitat să se stabilească dacă alocația compensatorie reprezintă asistență socială în sensul articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2004/38/CE. Prin hotărârea pronunţată, CJUE a arătat:
“- (pct. 38) Se impune, așadar, să se analizeze în prealabil dacă un stat membru poate condiţiona acordarea către un resortisant al unui alt stat membru a unei prestații care intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 883/2004 de îndeplinirea cerințelor pentru a beneficia de un drept de ședere legal pentru o perioadă mai mare de trei luni. Prin urmare, numai dacă răspunsul la această întrebare este afirmativ ar fi necesar să se stabilească dacă un astfel de drept de ședere poate fi subordonat condiției ca persoana interesată să dispună de resurse suficiente pentru a nu solicita această prestație.
- (pct. 42) Nu se poate, așadar, deduce din dispozițiile articolului 70 alineatul (4) din Regulamentul nr. 883/2004 coroborat cu articolul 1 litera (j) din același regulament că dreptul Uniunii se opune unei dispoziţii naţionale, precum cea în discuție în litigiul principal, care subordonează dreptul la o prestaţie specială în numerar de tip necontributiv cerinței privind îndeplinirea condiţiilor pentru a dispune de un drept de şedere legal în statul membru în discuţie.”

Cu toate acestea, statele membre nu pot refuza să acorde aceste prestaţii în mod automat cetăţenilor UE inactivi, aşa cum nu pot considera în mod automat că persoanele care solicită astfel de beneficii nu au resurse suficiente şi, prin urmare, nu au drept de şedere (cf. articolul 14 alineatul 3 din directivă). Autorităţile ar trebui să evalueze fiecare situaţie în parte, luând în considerare o serie de factori, cum ar fi valoarea, durata, caracterul temporar al dificultăţilor sau amploarea totală a poverii pentru sistemul de asistenţă naţional (cf. art, 15 din directivă). Dacă, în urma acestei evaluări, autorităţile concluzionează că persoana în cauză a devenit o povară excesivă, ele îi pot retrage dreptul de şedere aşa cum prevede articolul 14 alineatul (1) din directivă.

După cinci ani de şedere legală, cetăţenii UE au dreptul la asistenţă socială în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii statului membru gazdă.

Cine are dreptul la prestaţii de securitate socială?

Legislaţia garantează că cetăţenii mobili ai UE nu îşi pierd drepturile dobândite atunci când se deplasează pe teritoriul Uniunii. Cele mai obişnuite prestaţii de asigurări sociale sunt pensiile pentru limită de vârstă, pensiile de urmaş, alocaţiile de invaliditate, prestaţiile de boală, indemnizaţiile de naştere, ajutoarele de şomaj, prestaţiile familiale sau asistenţa medicală.

Lucrătorii salariaţi sau independenţi şi membrii familiilor acestora beneficiază de sistemul de securitate socială din ţara gazdă în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii ţării respective deoarece ei contribuie, precum toţi ceilalţi lucrători din ţara respectivă, prin cotizaţii şi impozite, la fondurile publice din care sunt finanţate prestaţiile.

Cu toate acestea, nu există norme armonizate la nivelul UE în acest domeniu. Legislaţia ţării gazdă stabileşte prestaţiile şi condiţiile în care sunt acordate, precum şi durata şi valoarea acestora. Prestaţiile de care pot beneficia cetăţenii UE pot fi, aşadar, diferite de la un stat membru la altul.

Prestaţiile de securitate socială trebuie să fie asigurate de ţara în care lucrează cetăţenii, iar în cazul cetăţenilor inactivi din punct de vedere economic de către ţara de reşedinţă.

Poate exista un singur loc de reşedinţă în sensul dispoziţiilor de coordonare, iar acesta corespunde centrului de interes al persoanei în cauză (statul membru în care se află „reşedinţa obişnuită”). Persoanele inactive din punct de vedere economic pot beneficia de prestaţii de securitate socială numai în urma unei verificări stricte privind reşedinţa obişnuită, care să ateste că acestea au o legătură reală cu statul membru în cauză. Această verificare include o evaluare globală a situaţiei individuale a solicitantului după criterii stricte (durata şederii, motivaţia, situaţia familială şi intenţiile). Persoanele care se mută temporar într-o altă ţară şi îşi păstrează reşedinţa anterioară în ţara lor de origine nu îşi schimbă, de obicei, reşedinţa obişnuită.

Detalii găsiţi în Comunicarea Comisiei – COM(2013) 837 final – către parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor: “Libera circulaţie a cetăţenilor Uniunii Europene şi a familiilor acestora: cinci acţiuni pentru a produce rezultate notabile”, la adresa aceasta.

––(P)––

Lege5 Online
 vă oferă posibilitatea de a căuta orice dosar aflat în instanţă (baza ECRIS). Trebuie doar să introduceţi numărul dosarului sau numele unei părţi implicate în dosar.

Clienţii Lege5 Online
 au posibilitatea de a urmări dosare. Mai exact, puteţi să primiţi notificări pe e-mail atunci când urmează o nouă şedinţă sau când apare o decizie în dosar.

Căutaţi dosare aflate în instanţă AICI.

cau_dos_ins

Aflaţi mai multe despre Lege5 Online de AICI. De asemenea, Lege5 este disponibil şi în variantele Desktop şi Mobile.

Foto articol:
 Sxc.hu

comentarii

Despre autor  ⁄ Eugen Staicu

Eugen Staicu este redactor colaborator la LegeStart.ro. Contact: legestart@indaco.ro.

Fara comentarii

Scrie un comentariu